discutia ciresei cu gpsul

ianuarie 28th, 2011

Daca ma enerveaza ceva la drum este un gps femeie care isi bate joc de mine sistematic.

Lucrul asta mi s-a intamplat de curand, timp de 4 zile lungi si dese. Eu si Aneta, gpsul, am dezvoltat o relatie de nisa, bazata pe ura reciproca si dispret permanant. Asa ca insist sa fac public la ce s-a ajuns. Mai jos, o parte din stenograma discutiei care a avut loc cand pe taramuri streine, cand pe un picior de plai sau chiar o gura de rai, dupa caz.

-You are over the speed limit.

-Atata stii sa spui. Papagalule ce esti, Aneta.

-You are over the speed limit.

-Esti varza, am restrictie de 70 nu 50, baga-ti mintile in cap, ca te sparg.

-You are over the speed limit.

-Lasaneeeee, lasaneeee, ca ne plictisesti.

-After 4-hundred-and-20-meters keep right. (Scurta pauza). Prepare to keep right. Keep right.

-Sunt pregatita, fata mea. N-ai tu bani nici imparatul cat sunt eu de pregatita sa tin dreapta.

-Recalculating.

-Tu mi-ai zis sa apuc pe aici si acum ce faci. Tu cu cine tii, mai animalule.

-Recalculating.

-Vezi ca te balbai si te faci de cacao.

-You are over the speed limit.

-Esti ne*beeep, asta e problema. Acum am inteles.

-Prepare to keep straight.

-Ma bucur ca esti calma. Iti face bine. Noi am gresit drumul si tu esti de un calm dracesc. Vaco.

-Recalculating.

-Recalculating.

-Iesi afara.

-After 4-hundred-and-80-meters prepare to keep straight. Keep straight.

-Mi-ai dat o informatie foarte revolutionara. E un drum drept, nicio cotitura. Tu imi zici sa o tin tot asa dar mai pe dreapta.

-Drive for 224 kilometers.

-Esti sigura ca atat mai e. Ma deprimi.

Imi pare rau ca nu pot sa reproduc pentru public si mimica ciresei, gestica si alte elemente ajutatoare. In discutiile mele cu Aneta, pe care unii insista sa o cheme Marta, am trecut prin multe stari. La inceput de drum ingaduitoare. Pe masura ce calatoria se prelungea, zeflemitoare. Cand ajungeam la capatul puterilor, ajungeam rugatoare. Aneta insa, nimic. Ii dadea inainte.

-Drive for 164 kilometers.

Daca sunt oameni care inteleg nervii fructului cireasa si au patit lucruri similare, sa vina sa se prezinte. Cireasa nu vrea sa fie singura vietate care a ajuns bataia de joc a gpsului.

bucurestiul-santier, acest catwalk

iunie 9th, 2010

Bucurestiul este un mare santier. Noi, locuitorii lui, simtim asta prin fiecare por deschis cu forta de catre dus, dimineata. Pentru ca noi, astia care scriem si citim aici, facem dus sigur in fiecare dimineata.

Sa locuiesti intr-un oras care vomita non-stop pe tine si praf si pulbere si gropi si trafic paradit din pricina vesnicelor lucrari, e un lucru pur si simplu insuportabil. Cireasa ar vrea sa se salveze cumva din marasmul asta citadin. Ce oras nemernic.

Si totusi, nestiind sau neputand ea sa plece de indata la Viena pentru un master in management cultural sau in Sardinia (unul dintre locurile unde oamenii traiesc cel mai mult si mai bine din lume, am auzit asta de la dobro, la radio) sa se marite cu un pescar de vita nobila, cireasa incearca.

Incearca sa gaseasca rosturi si foloase orasului absurd in care isi duce propria livada. Si ceva-ceva tot a intrezarit. A observat ca pe toate santierele orasului zac, nebagate in seama, ba chiar tratate prost, superstaruri inca anonime si care de fapt nu vor fi descoperite niciodata. Ce cruzime.

Ia sa incerce cititorul sa isi dea ochelarii de cal deoparte. Si, cand trece pe langa una dintre sutele de lucrari ca niste rani deschise ale orasului, din care picura puroi, sa se uite cu atentie. Exista acolo indesati sub moloz, protejati privirilor fugare de casti sau sepci pline de murdarie, niste barbati.

Cireasa a observat brusc ca aproape orice santier e de fapt un catwalk. Pe care defileaza barbati bronzati, transpirati si cu muschi din aia reali, nu fauriti la sala. Cum de felul lor muncitorii sunt un popor migrator, adica in functie de lucrare calatoresc in spatiu si timp, gasesti printre ei modele pentru toate gusturile.

Si cireasa face exercitiul asta, destul de des. Pentru distractia personala eu indepartez ideile preconcepute, spal murdaria cu o pensulica gen photoshop, scot hainele imbibate cu ce-i mai rau si, ce sa vezi. Rasar barbati si baieti de luat si dat branci direct la Milano, Paris si Tokyo, sa reprezinte pe podium cele mai tari case de moda.

Barbati bruneti cu gene lungi si zulufi creti si acei naucitori bed eyes. Barbati cu ochii ca 2 picaturi de apa dintr-o piscina bine intretinuta. Barbati rasi in cap, cu mutre de calai care m-ar chinui in placeri. Culmea e ca de fapt nici privirea nu difera cine stie ce de cea a supermodelelor. Daca nu esti atent, pare goala. Dar de fapt e doar misterioasa.

Si cu gandul asta eliberator in suflet, cireasa soferita nu se mai burzuluie asa de tare cand vede o echipa lenesa ce gaureste (a cata oara) cu lipsa de chef si minim de profesionalism strazile orasului. Ci se uita sa indentifice degraba care sunt modelele in cazul respectiv. Catre care, odata descoperite, face un rrrr si se binedispune pe data.

cine sta bine cu nervii sa dea 10 lei

decembrie 2nd, 2009

dragoste

Pentru ei este acest anunt, pentru oamenii care stau bine cu nervii.

Mai zi-mi cate per sunt acolo, pls. si daca e bine.

Alina, o prietena buna de tot pentru cireasa, si care e buna si ca psiholog (meseria ei), face si ea ceva care pare mic dar e maret. E clar, e momentul faptelor mari, de inima.

Ea s-a decis sa faca sarmale pentru cei mai putin norocosi decat noi. Care sunt persoane cu probleme de sanatate mintala, beneficiari ai Centrului de zi Estuar din Bucuresti si incearca sa primeasca orice ajutor pot.

Cica a pus deja varza la murat. Si acum nu mai are nevoie decat de umplutura. Sigur, e vorba despre multe sarmale aburinde care trebuie sa ajunga la cele 150 de guri mai putin norocoase decat gurile noastre.

E simplu. Intrati aici. Vedeti cum sta treaba cu rezidentii de la Estuar si inimosii care se ocupa de ei (si care vor face cca 1000 de sarmale). Si dati 10 lei acolo, pentru o farfurie cu sarmale.

Puteti deasemenea daca va e mai usor sa virati banutii chiar in contul fundatiei care este: RO45 RNCB 0064 0048 9646 0001 BCR, sucursala Berceni)

Multumesc.

cireasa face incantatii pentru un infarct

septembrie 22nd, 2009

trafic

Nu stiu ce-i cu mine.

Dimineata ma pieptan frumos. Ma dau cu rimel si anticearcan. Imi pun in fiecare zi o fusta colorata si ma stradui mereu sa arat ca o gargarita vesela ce sunt. Adaug de obicei si cateva agrafe cu libelule.

Ei bine, in momentul in care ma urc asa diafana la volan. Si descopar nereguli facute de catre colegii mei de trafic. Ma apuca un soi de nebunie. Si ma dezlantui ca o femeie posedata. Dar ce umblu eu aici cu manusi. Devin un varcolac.

Cum trece prin fata mea un nesimtit, cum o iau personal. Mi se pare ca pentru a ma scoate pe mine din toti tatanii a iesit el astazi din casa. Incep sa sudui ca un birjar. Ma inrosesc la fata. Imi ies ochii ca la melc din cap. Si fac pete pe decolteu.

De sub fusta imi iese o coada lunga si vanjoasa. Care are in varf un smoc ce scapa pe geam si il plesneste pe adversar peste fata. Printre agrafele cu libelule isi fac loc niste coarne mici si ascutite.

Nu mai pot sa trec fluierand pe langa cei ce taie fata. Imi vine sa ii decortichez de piele depasesc pe linia de tramvai si apoi vor in fata mea. Cat despre nesimtitii care merg pe contrasens pe strazi cu sens unic, peste ei arunc pucioasa. Proaspat iesita pe narile generoase.

Pe vremuri ma sensibilizau doar cazurile mai iesite din comun. Dar acum sufar metamorfoza asta in fiecare dis de dimineata. Si pe inserat, chiar daca sunt obosita si cu simturile mai tocite.

Pentru ca spun vorbe grele si ies jumatate pe geam de destule ori pe zi, a inceput sa-mi fie teama. Purtarea mea ar putea sa traga dupa sine un infarct. Asta, plus alte griji cotidiene… Deh.

Astazi am avut treaba cu un taximetrist. Care venea ilicit din sens opus pe o straduta cu sens unic si minuscula din amzei. Aia cu Planters, unde e mereu un balamuc de nedescris. El venea invers.

Mi-a zis ca ma comport ca o blonda ca nu-i fac loc larg sa treaca. Eu i-am zis ca se comporta ca un om batran si nebun. De aici, a mai fost doar un pas sa sarim cu pumnii. Si sa se incinga o batalie taximetrist-cireasa de sa se duca vestea.

Am castigat batalia psihologica. Dar am plecat de acolo cu inima in punga. Zbatandu-se ca un peste fara apa. Si za daca stiu cum o sa evolueze ziua de azi. Sau daca reusesc si de data asta sa-mi bag ochii la loc in cap, cum va fi maine.

Si mi se pare ca imediat ce ies din casa, fac incantatii pentru un infarct.

ce-are designul cu iaurtul

martie 14th, 2009

dusul

Dintre multele obiecte functionale din viata omului, designerii au ales scaunul. Pentru a-si exprima trairile artistice despre viata.

Cand sunt veseli, designerii fac un scaun exuberant. Cand sunt tristi, fac alt scaun, mai dark. Cand au sentimente amestecate, fac un scaun cu care nici ei nu mai stiu ce au vrut sa zica.

Exista scaune care au lasat generatii intregi de studenti cu gura cascata pana la prasele. OMG. OMG! Cred totusi ca cei prinsi sub extaz. Nu patesc asta din cauza ca se uita. La cele mai comode scaune de pe fatada pamantului. Pentru ca pe scaunele de design se poate sta.

Dar te simti mai mereu ciudat. Cam ca atunci cand cineva te indeamna insistent. Sa mananci un minunat iepuras realizat din martipan cu atata maiestrie. Asa bine facut incat parca uite, tocmai da din boticul sumetit a primejdie, cu mustetile-i zburlite. Si vrea sa fuga peste camp, laolalta cu alti iepurasi vii.

Dar cum exista si scaunele normale si placute, nu fac mutre. Cine vrea sa traiasca on the edge in propria lui sufragerie. E treaba lui. Jos palaria pentru tenacitate si dragostea pe care o au unii pentru arta. Atat de mare incat sa-si rateze mare parte din sezuturile dintr-o viata.

Dar ce vina am eu. O biata cireasa consumatoare de lactate. Si nevoita sa aiba cantitatea necesara de calciu in oscioarele-i delicate. Sa fiu taraita in razboiul pervers pentru design. Al producatorilor din aceasta breasla aparent pasnica.

Care de fapt se lupta intre ei zi si noapte. Incercand sa vina cu cele mai absurde modalitati. De a crea membrana aia dintre dop si produs. Membrana care te priveaza pe tine om. Si pe mine cireasa. De a ajunge la lichidul dorit.

Dau grosolanul dop deoparte. Si privelistea e de-o fragilitate sora cu nebunia. Un mustiuc mic, cat o puta de furnica. De care trebuie sa apuc vitejeste. Si urmarind explicatiile savante din imaginea alaturata. Sa invart circular.

Cand raman cu mustiucul in mana. Fara sa fi reusit sa ajung la esenta. Ma incearca o senzatie de gol interior. Ca atunci cand, desi alerg, pierd tramvaiul 5. Care vine cel mai rar dintre toate tramvaiele civilizatiei contemporane.

Altele imi propun sa imi var degetul aratator. Sub o breteluta subtiiiiire din plastic. Si sa apas cumva intr-o parte. Dar sa si trag din alta simultan. Am extrem de putin timp sa aplic miscarea corecta. Si stiu ca nu exista o a doua sansa. Orice fac gresit, breteluta se smulge.

Un capat ramane fixat, altul spanzura in aer. Dar odata ajunsa in punctul asta, pot sa uit. Nu se mai poate face nimic. Si raman prostita. Uitandu-ma in gol. Cu foamea respectiv setea dand petrecere in maruntaie.

Trebuie atunci sa iau un cutit si sa lovesc ca o bezmetica. Ca in celebra scena a lui Hitchcock, de crima la dus. Sa ma umplu in felul asta de iaurt si de spume. Asta cand am arma trebuincioasa. Dar ce fac cand sunt in tren? Ca eu sunt des in tren.

O mentiune speciala as mai vrea sa fac sucului de mere. Acolo e alta competitie. Intre alti mari actori, cu alte mari mize. Am vreo doua optiuni.

Ori sa indes cu degetul meu mare protectia de plastic inauntrul sticlei de carton. Mereu rezulta un deget mare plin de suc. Si il si raschetez pe deget de marginea dura. O senzatie tare neplacuta.

Sau pot sa asez sucul pe blatul de la bucatarie. Sa trag de langa el obiectele din jur. Sa am grija sa nu fie prea pe buza, ca atunci e in pericol covorul. Si abia apoi trag de un carligut. Care nu se lasa luat de acolo decat cu improscarea unui splash sanatos de lichid.

De ce, de ce trebuie sa facem asa? De ce ne mananca pe noi ambitia asta. Suntem pana la urma doar niste producatori de suc. Care avem drept unica treaba. Sa alegem cu grija cele mai proaspete si destepte portocale. La care nu adaugam absolut nimic chimic. Dar le facem sa sada extrem de natural in cutie. Ca si cum acolo au crescut.

De ce, de ce noi, niste producatori de lapte. Care trebuie doar sa avem ca scop in viata. Tripla pasteurizare si partiala sau totala degresare in procente fixe a laptelui.

De sa facem design pe nervii ciresei si pe hainele ei si pe covorul ei si pe viata ei. De ce nu punem o tipla simpla la gura recipientului. De ce nu lasam designul pentru scaune? De ce.