*Disclaimer: acest text este scris inainte sa-mi fie dor de casa si de toti romanii in general. A fost zamislit cu un crampei de creion pe un carnetel cu hartie nobila. Direct in avion, din nevoia de a spune imediat cuiva.
Ce deziluzie pe mine. Sa nu pot eu sa va arat cate o poza cu fiecare dintre calatorii avionului Bucuresti-Roma din data de 10 iulie. Si apoi si o poza de grup, pentru o mai profunda intelegere.
Ce dulce ar fi fost sa discutam fiecare chip pocit in parte. Sa luam curvele optimiste, sa le trecem de-o parte. Sa luam cioflingarii cu muschi, sa-i punem langa curve. Sa luam nevestele de italieni, placate cu aur. Si sa le rugam sa stea putin langa cioflingarii cu muschi.
Sa mai departajam din multime italienii grizonati, cu par lungut, veniti in romania la babardit. Si dupa ce facem secesiunea asta, ia sa vedem ce ne-a mai ramaaaas. Niste romani despre care nici nu stiu ce sa mai zic. Ca doar si eu, chiar cireasa, tot romanca sunt.
Grasi, vulgari, cu pantofi cu varfurile intoarse ca o ruga apriga spre cer. Bubosi, strambi si cocosati. Imbracati cel mai urat din lume, dar nu cu parale putine. Cu fete transpirate si vorbind mereu prea tare. Mancati-as.
Ei sunt, ii recunosti de departe, romanii. Cei mai salbatici si chiciosi si mai nasparlii dintre traci. Toti se imping in ceilalti romani. Concurenta pentru ocuparea locului care oricum le este predestinat si inscris pe bilet este acerba.
Cireasa are locul de la geam. Dar asta nu conteaza. Nu acum si nu pentru colegii mei de scaun. Care s-au asezat inaintea mea, ocupand ce e al meu de drept. Doi batrani cumsecade dupa par, dupa sandale.
Se uita in alta parte. Ca sa nu trebuiasca sa explice, sa roage frumos sau sa-si ceara scuze. Le arat dispret magistral. Nu ca le-ar pasa. Dar vreau eu sa stiti voi, asa. Ca le-am aratat fata de cireasa congelata. Am fost demna.
Ocupantii avionului au inceput la unison sa cheme dupa ei potopul. Calatorii s-au lungit si latit, dand scaunele pana la refuz pe spate. Au deschis masutele, chit ca nu urmau sa primeasca nimic de bagat sub nas. Doar asa, fiindca probabil banuiau ca nu e voie.
I-am auzit dorindu-si aprig sa tina telefoanele deschise dupa ce au fost insistent sa le inchida. S-au plans, au vociferat, au injurat. Si-au dat coate unii altora in cap si prin partile mai mici si mai moi.
Sunt emotionati probabil ca zboara. Si vor sa arate ca vor trece ei cu bine si peste asta. Romanii, acesti masculi alfa ai aerului. Nimeni nu le sta impotriva. Doar daca e nebun.
Uite-i Doamne cum isi fac poze razand cu dinti lipsa. Uite-i cum galgaie unii la altii pana li se zgaltaie colanele de aur. Si le sar din picioare slapii lor de lac.
Iarta-i Doamne. Sau de fapt nu-i ierta pentru ca miros urat si ca au fetele astea atat de distinct de rele. Incat parca sunt o rasa aparte. Una care-a fost putin plecata cand s-o-mpartit norocu’.
Ei nu sunt oameni rai. Doar ca nu suporta sa fie incinsi cu centuri de siguranta. Sigur e o problema anatomica de nu le pot tine pe ei. De-aia cand e gata avionul sa aterizeze, trag de ele cu zgomot si se izbavesc ostentativ.
Natura lor le face feste. N-au incotro si se ridica in picioare. Desi sunt rugati insistenti sa stea jos. Universul e absurd. Romanii n-au rabdare pentru proceduri care nu duc nicaieri.
Ce le iese daca stau cuminti jos, cu centura pusa, scaunul drept si mobilul inchis? Pai mai nimic. Pai si atunci de ce sa faca asta, frate? Ai Doamne rabdare cu ei sau nu avea.
Dar mai ales nu te speria. Ei nu vor sa faca rau. Sunt doar mai primari, acesti romani. Si da, sunt poate cei mai salbatici dintre traci.
