Dintre multele obiecte functionale din viata omului, designerii au ales scaunul. Pentru a-si exprima trairile artistice despre viata.
Cand sunt veseli, designerii fac un scaun exuberant. Cand sunt tristi, fac alt scaun, mai dark. Cand au sentimente amestecate, fac un scaun cu care nici ei nu mai stiu ce au vrut sa zica.
Exista scaune care au lasat generatii intregi de studenti cu gura cascata pana la prasele. OMG. OMG! Cred totusi ca cei prinsi sub extaz. Nu patesc asta din cauza ca se uita. La cele mai comode scaune de pe fatada pamantului. Pentru ca pe scaunele de design se poate sta.
Dar te simti mai mereu ciudat. Cam ca atunci cand cineva te indeamna insistent. Sa mananci un minunat iepuras realizat din martipan cu atata maiestrie. Asa bine facut incat parca uite, tocmai da din boticul sumetit a primejdie, cu mustetile-i zburlite. Si vrea sa fuga peste camp, laolalta cu alti iepurasi vii.
Dar cum exista si scaunele normale si placute, nu fac mutre. Cine vrea sa traiasca on the edge in propria lui sufragerie. E treaba lui. Jos palaria pentru tenacitate si dragostea pe care o au unii pentru arta. Atat de mare incat sa-si rateze mare parte din sezuturile dintr-o viata.
Dar ce vina am eu. O biata cireasa consumatoare de lactate. Si nevoita sa aiba cantitatea necesara de calciu in oscioarele-i delicate. Sa fiu taraita in razboiul pervers pentru design. Al producatorilor din aceasta breasla aparent pasnica.
Care de fapt se lupta intre ei zi si noapte. Incercand sa vina cu cele mai absurde modalitati. De a crea membrana aia dintre dop si produs. Membrana care te priveaza pe tine om. Si pe mine cireasa. De a ajunge la lichidul dorit.
Dau grosolanul dop deoparte. Si privelistea e de-o fragilitate sora cu nebunia. Un mustiuc mic, cat o puta de furnica. De care trebuie sa apuc vitejeste. Si urmarind explicatiile savante din imaginea alaturata. Sa invart circular.
Cand raman cu mustiucul in mana. Fara sa fi reusit sa ajung la esenta. Ma incearca o senzatie de gol interior. Ca atunci cand, desi alerg, pierd tramvaiul 5. Care vine cel mai rar dintre toate tramvaiele civilizatiei contemporane.
Altele imi propun sa imi var degetul aratator. Sub o breteluta subtiiiiire din plastic. Si sa apas cumva intr-o parte. Dar sa si trag din alta simultan. Am extrem de putin timp sa aplic miscarea corecta. Si stiu ca nu exista o a doua sansa. Orice fac gresit, breteluta se smulge.
Un capat ramane fixat, altul spanzura in aer. Dar odata ajunsa in punctul asta, pot sa uit. Nu se mai poate face nimic. Si raman prostita. Uitandu-ma in gol. Cu foamea respectiv setea dand petrecere in maruntaie.
Trebuie atunci sa iau un cutit si sa lovesc ca o bezmetica. Ca in celebra scena a lui Hitchcock, de crima la dus. Sa ma umplu in felul asta de iaurt si de spume. Asta cand am arma trebuincioasa. Dar ce fac cand sunt in tren? Ca eu sunt des in tren.
O mentiune speciala as mai vrea sa fac sucului de mere. Acolo e alta competitie. Intre alti mari actori, cu alte mari mize. Am vreo doua optiuni.
Ori sa indes cu degetul meu mare protectia de plastic inauntrul sticlei de carton. Mereu rezulta un deget mare plin de suc. Si il si raschetez pe deget de marginea dura. O senzatie tare neplacuta.
Sau pot sa asez sucul pe blatul de la bucatarie. Sa trag de langa el obiectele din jur. Sa am grija sa nu fie prea pe buza, ca atunci e in pericol covorul. Si abia apoi trag de un carligut. Care nu se lasa luat de acolo decat cu improscarea unui splash sanatos de lichid.
De ce, de ce trebuie sa facem asa? De ce ne mananca pe noi ambitia asta. Suntem pana la urma doar niste producatori de suc. Care avem drept unica treaba. Sa alegem cu grija cele mai proaspete si destepte portocale. La care nu adaugam absolut nimic chimic. Dar le facem sa sada extrem de natural in cutie. Ca si cum acolo au crescut.
De ce, de ce noi, niste producatori de lapte. Care trebuie doar sa avem ca scop in viata. Tripla pasteurizare si partiala sau totala degresare in procente fixe a laptelui.
De sa facem design pe nervii ciresei si pe hainele ei si pe covorul ei si pe viata ei. De ce nu punem o tipla simpla la gura recipientului. De ce nu lasam designul pentru scaune? De ce.
