Cireasa este o femeie tare.
Cine nu crede, sa stie asa. Cand se taie dumneaei la mana, nu cade gramada pe jos lesinata. Nu urla precum o domnita slaba de inger. Si intreaga viata nu ii trece prin fata ochilor, in fragmente mici dar semnificative.
Ea mai degraba rupe flanela de pe omul langa care se gaseste. Face rapid (precum intoarcerea din trei miscari cand are un spate un Q7 si vine din fata si un X5) o fasa profesionista. Si crede ca viata merge mai departe. Tare femeie, cireasa.
Dar nu si cand e vorba despre epilatul inghial. Aceasta tortura medievala care inca mai este permisa. Ba chiar, in ce lume traim! promovata astazi ca ritual de frumusete feminina.
Cireasa se epileaza de 21 de ani. Din pruncie, adica. Ai zice ca un suflet de om ar trebui sa se obisnuiasca pana la urma cu greul. Zice sa nu-i dai omului cat poa’ sa duca. O fi asa in unele cazuri, nu zic. Daca-mi pui in carca un sac greu, m-oi chinui sa nu-l scap.
Dar cine se epileaza inghinal stie. Stie ca poti sa te epilezi si 102 ani, in fiecare zi, in zori si la apus. Si tot strangi din buci si ti se inmoaie ochii si esti pe buza infarctului miocardic cand cosmeticiana se apropie cu arma crimei de zonele tale moi.
Cand ea ma trage cu salbaticie de parul de pe picioare, nici nu mai clipesc. Durerea asta e o treaba de rutina. Daca ma gandesc la ceva frumos in timpul asta, cum ar fi vacanta de ski care chiar se apropie, nici nu ma implica prea tare.
Dar epilatul inghinal, cu asta nu se glumeste. De ce or fi avut medievalii nevoie sa se complice cu oua fierbinti la subsiorile victimelor lor si cu smuls de unghii. De ce ii trageau pe roata pe dusmani si ii obligau sa inghita zeci de metri de panza uda pana la loc comanda.
De ce, cand tot ce aveau de facut era sa-si epileze musterii intre picioare. Pe bucatele mici. Ar fi spus si laptele pe care l-au supt de la mumele lor. Si s-ar fi convertit la orice voiau tortionarii sa se converteasca, daca e.
Cand ti se aplica ceara, zici intai ca cineva vrea sa te dezmierde. Pune-mi si aici. Imi place. E cald si bine si nimic nu anunta urgia care sta sa se dezlantuie asupra trupusorului naiv.
Dar cand este timpul sa scoata ceara cu tot cu blanita aferenta, femeia aia deja poarta serpi in loc de par. Si gura rea nu mai poate sa-i acopere caninii crescuti prea multisor. Si de ce, de ce are tenul atat de albastru? Iar dinspre ea vine miros fetid, puternic, de pucioasa?
Demnitatea ciresei scade. Femeie, aibi mila. Ce ti-am facut eu tie. Lasa ca ne-ntelegem noi. Numai nu ma mai chinui asa de nemilos. Ai si tu copii acasa. Opreste-te, altfel toata agresiunea asta se va intoarce asupra lor.
Daca ma cruti, o sa-ti scriu toate scrisorile la care te chinui atat. Si…si o sa te spal pe spate cu buretele in fiecare seara. Nimic. Ma-sa nenumitului sta aplecata peste intimitatea mea. Si ma trage de intreaga fiinta, ca pentru ultima data.
Si de cand cu modelul asta avangardist. Care cere ca orice femeie care se respecta sa nu aiba nici picior de peri, pufi si pene, de la brau si pana in varful unghiilor rosii, m-am ras. Si totodata lins pe bot de linistea carnii.
La fiecare trei saptamani las umerii in jos. Sumetesc colturile gurii. Si ii dau cheile corpului meu nenumitei, spunandu-i moale. Fii capitanul meu. Si ia-ma de tot. Pierdut, asa.
Abia astept sa evoluam si noi. Si sa consideram femeia stufoasa drept model de frumusete upgradata, conforma cu epoca. Pana atunci insa, cireasa traieste pe muchie, timpuri si rigori medievale.
