epilatul inghinal, un act medieval

noiembrie 10th, 2009

tortura

Cireasa este o femeie tare.

Cine nu crede, sa stie asa. Cand se taie dumneaei la mana, nu cade gramada pe jos lesinata. Nu urla precum o domnita slaba de inger. Si intreaga viata nu ii trece prin fata ochilor, in fragmente mici dar semnificative.

Ea mai degraba rupe flanela de pe omul langa care se gaseste. Face rapid (precum intoarcerea din trei miscari cand are un spate un Q7 si vine din fata si un X5) o fasa profesionista. Si crede ca viata merge mai departe. Tare femeie, cireasa.

Dar nu si cand e vorba despre epilatul inghial. Aceasta tortura medievala care inca mai este permisa. Ba chiar, in ce lume traim! promovata astazi ca ritual de frumusete feminina.

Cireasa se epileaza de 21 de ani. Din pruncie, adica. Ai zice ca un suflet de om ar trebui sa se obisnuiasca pana la urma cu greul. Zice sa nu-i dai omului cat poa’ sa duca. O fi asa in unele cazuri, nu zic. Daca-mi pui in carca un sac greu, m-oi chinui sa nu-l scap.

Dar cine se epileaza inghinal stie. Stie ca poti sa te epilezi si 102 ani, in fiecare zi, in zori si la apus. Si tot strangi din buci si ti se inmoaie ochii si esti pe buza infarctului miocardic cand cosmeticiana se apropie cu arma crimei de zonele tale moi.

Cand ea ma trage cu salbaticie de parul de pe picioare, nici nu mai clipesc. Durerea asta e o treaba de rutina. Daca ma gandesc la ceva frumos in timpul asta, cum ar fi vacanta de ski care chiar se apropie, nici nu ma implica prea tare.

Dar epilatul inghinal, cu asta nu se glumeste. De ce or fi avut medievalii nevoie sa se complice cu oua fierbinti la subsiorile victimelor lor si cu smuls de unghii. De ce ii trageau pe roata pe dusmani si ii obligau sa inghita zeci de metri de panza uda pana la loc comanda.

De ce, cand tot ce aveau de facut era sa-si epileze musterii intre picioare. Pe bucatele mici. Ar fi spus si laptele pe care l-au supt de la mumele lor. Si s-ar fi convertit la orice voiau tortionarii sa se converteasca, daca e.

Cand ti se aplica ceara, zici intai ca cineva vrea sa te dezmierde. Pune-mi si aici. Imi place. E cald si bine si nimic nu anunta urgia care sta sa se dezlantuie asupra trupusorului naiv.

Dar cand este timpul sa scoata ceara cu tot cu blanita aferenta, femeia aia deja poarta serpi in loc de par. Si gura rea nu mai poate sa-i acopere caninii crescuti prea multisor. Si de ce, de ce are tenul atat de albastru? Iar dinspre ea vine miros fetid, puternic, de pucioasa?

Demnitatea ciresei scade. Femeie, aibi mila. Ce ti-am facut eu tie. Lasa ca ne-ntelegem noi. Numai nu ma mai chinui asa de nemilos. Ai si tu copii acasa. Opreste-te, altfel toata agresiunea asta se va intoarce asupra lor.

Daca ma cruti, o sa-ti scriu toate scrisorile la care te chinui atat. Si…si o sa te spal pe spate cu buretele in fiecare seara. Nimic. Ma-sa nenumitului sta aplecata peste intimitatea mea. Si ma trage de intreaga fiinta, ca pentru ultima data.

Si de cand cu modelul asta avangardist. Care cere ca orice femeie care se respecta sa nu aiba nici picior de peri, pufi si pene, de la brau si pana in varful unghiilor rosii, m-am ras. Si totodata lins pe bot de linistea carnii.

La fiecare trei saptamani las umerii in jos. Sumetesc colturile gurii. Si ii dau cheile corpului meu nenumitei, spunandu-i moale. Fii capitanul meu. Si ia-ma de tot. Pierdut, asa.

Abia astept sa evoluam si noi. Si sa consideram femeia stufoasa drept model de frumusete upgradata, conforma cu epoca. Pana atunci insa, cireasa traieste pe muchie, timpuri si rigori medievale.

circulatia cartilor in natura

octombrie 8th, 2009

carti

Dupa mine, nu doar apa face si drege in natura, cand circula.

Stim ca ea se face luntre si apoi si punte. Se ridica la cer si mananca din vata de zahar a norilor. Linge pamantul precum vaca sare. Se involbureaza nervoasa sau scoate aburi de inghetata de vanilie pe narile ei transparente.

Si cartile sunt facute sa circule. Nimic nu se pierde, totul se transforma. Oare de ce se supara oamenii asa de tare cand le pleaca din casa cartile? Ele sunt facute sa imbogateasca lumea.

Mie mi se pare un privilegiu sa pot oferi mai departe unui prieten o carte care mi-a placut nespus. Eu insist sa le dau mai departe pe ele, cartile. Cum termin una care mi-a placut, cum ma gandesc la cineva anume caruia sa i-o var sub nas.

Fac asta cu speranta ca o sa se emotioneze si el. Si in felul asta o sa ne lege si mai multe chestii de acum inainte. Si ca o sa fim macar nedespariti prin cultura, daca totusi separati prin geografie.

Cand daruiesc o carte, nici nu-mi trece prin cap sa-i zic destinatarului. Si vezi ai grija de ea, ca e o carte la care tin. Nu. Stiu ca ea si-a trait traiul si si-a mancat malaiul cu mine.

Si acum trebuie sa plece si sa genereze sentimente noi. Sa smulga oftaturi, sa increteasca frunti. Sa deschida guri din care sa iasa libere hohote de ras. Asta e treaba unei carti.

Eu nu ma astept niciodata sa se intoarca la mine o carte. Si de cele mai multe ori nici ca o mai vad. Dar asta e pentru mine prilej de bucurie. Inseamna ca si-a facut treaba bine. Si ca am fost inspirata sa o trimit cu o bocceluta in lume. Sa mai inspire si pe altii.

Cel mai bine ma simt cand aflu ca respectiva carte, o usuratica, a plecat de la cel caruia i-am inmanat-o, catre alte zari de soare pline. Ca se afla acum la cineva pe care nici macar nu-l cunosc.

Niciodata nu sufar dupa o carte vagaboanda. Dupa mine, asta e rostul ei. Sa fie nomada si sa tot hoinareasca prin strainataturi. Cand ii dau branci in bratele altuia, hulpav ca si mine, o rog sa nu se lege la cap cu un singur proprietar.

Iar pe mine sa ma uite. Sa zboare din floare-n floare si sa genereze placere si intelepciune.

Si cu tot traficul de carti care i se perinda prin sufragerie, cireasa tot are o biblioteca falnica si indestulatoare. Nu am ramas sireaca in carti. Altele au venit mereu sa le ia locul celor plecate cu zambetul pe buze.

Pentru ca da, am un obicei tare urat. Dau carti cum respir si ma bucura actul asta. Dar daca-mi dai o carte pentru ca ti-a placut si vrei sa o citesc si eu, nu te astepta sa vina indarat.

Nu o sa o tin cu mine mai mult decat necesar petnru o lectura. Dar apoi o trimit imediat mai departe. Fara remuscari si cu niciun pic de jena. Daca-mi place, o trimit sa bucure si pe altii.

Caci eu cred ca ele, cartile, sunt facute sa circule. Si sunt prea multumita de tot acest trafic ca sa mai schimb ceva.