Am cu piciorul paros de barbat o relatie de dragoste si ura.
Vorbim aici de cratiti aruncate in cap urmate de impacari spectaculoase. Nabadaile tin pana tarziu in noapte. Cand atat cireasa cat si piciorul, obositi morti, cad lati si nici ca le mai pasa de rezultatul bataliei. Oricum e remiza. Oricum nimeni nu detine supramatia pentru vreme indelunga. Oricum asta e.
Cand castiga piciorul paros, eu raman tintuita intre cearsafuri ore bune. Piciorul stie exact coordonatele geografice la care sa se puna astfel incat sa nu mai pot face nicio miscare, cat de mica. Cotropirea corpului meu de catre piciorul paros se face brusc si fara drept de apel.
Cand inving eu, il oblig sa se retraga dandaratelea, de unde a venit. Cu tambalau si strigaturi si cai si arme si bagaje. Rasuflu o vreme si imi intind madularele ostenite de-atata lupta. Apoi piciorul da buzna din nou si eu ma bucur sincer de asa intalnire.
Caci chestiunea nu e simpla. Piciorul iese victorios pentru ca unu la mana e bine hranit si antrenat. Dar si pentru ca imi cam place mie de el. Asta ma face incapabila de a ma impotrivi cum se cuvine asaltului noptatic, cand el survine. Va spun, lucrurile sunt dureros de palpitante.
Daca la inceput ma emotionez ca m-a incalecat, restul noptii ma chinui sa rezist cu asa incarcatura imposibil de neglijat. Dormi, cireaso, daca poti, in timp ce un picior paros iti apasa pe vintre. Dar nici ipostaza in care piciorul e departe si indiferent nu-mi convine.
La naiba, ce complicata este viata.
Tags: barbati, inima, picioare paroase, somn
