avem un barman al nostru

ianuarie 9th, 2011

L-am intalnit intr-un bar deschis de curand, din generozitatea zeilor. Multumim domnilor, ne plac cadourile.

Am intrat in local din intamplare. Cert e ca n-am mai vrut sa iesim cu una cu doua. Am plecat doar pentru ca ne-ar fi fost tare rusine sa fim scoase cu paza. Dar a trebuit sa ne intoarcem si a doua zi. Si, indiferent ce se va intampla, vom mai merge si maine si poimaine, daca e nevoie. Si e nevoie, o spun deschis si deci fara ocolisuri.

Barmanul e al nostru si nu doar al meu din motive democratice. Imi place si mie dar si lui a cherry si dentistei cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri. Dar al nostru si pentru ca, oricat am investigat, nu ne-am hotarat inca pe cine place el. Interesul este vadit. Uite-l acolo, gros de sa-l tai cu un cutit de macelarie.

Barmanul se uita la noi des si cu placere. Bineinteles, ii intoarcem acest mic serviciu. De emotia privelistii, dentista sparge un pahar cu bere. Barmanul nu se supara. De ce oare. Curata tot si zambeste magistral. Cum sa nu-l adori cu fulgi cu tot.

Asa ca ne ocupam toate cu responsabilitate de aceasta sarcina care ne-a picat in brate, barmanul nostru. Nu ne plangem si nu ni se pare prea greu pentru ca barmanul nostru este rupt din soare.

Are par blond ca matasea porumbului, e inalt cat trebuie si cu umerii lati cat sa stea camesa bine pe ei. O glazura de barba deschisa la culoare ii scoate in evidente maxilarele puternice. Parul lung si zglobiu este strans coc in varful capului, unde sta ca o flamura masculina. Barmanul nostru e frumos de numa.

E asa de frumos incat de dragul lui acceptam sa platim preturi aberante la bere. Si sa ascultam o muzica mizerabila, pusa de un DJ neprietenos, care nu stie sa distreze niste femei dintr-o livada.

Barmanul nostru stie ca e al nostru si face tot ce poate sa ne impresioneze. Noi nu ne lasam mai prejos si dam catre el marunt din gene. Si Facem gropite adanci in obraji, in care se adaposteste ambrozia zeilor.

cireasa-mama pe durata determinata

ianuarie 21st, 2009

alaptat

Sunt singura cuc pe o ceata deasa ca o padure ecuatoriala. Calare pe Alpi, in fata telescaunului kaprunez. Prietenii mei au renuntat sa se dea pe asa vreme cainoasa. Eu n-am putut sa ma opresc, n-am masura in nimic. De ce-as avea in cazul de fata.

Austriecii iti bat obrazul si te roaga oficial sa formezi un grup complet de intrat in telescaun. Cautam din ochi un suflet. Sa se mai stranga macar inca vreun polonez, de care musteste partia, ca de romani.

Nazuiesc sa ma aciuez si eu pe langa oameni, ca nu sunt cireasa salbatica. Si sa respect astfel si regulile de calatorie cu mijloacele de transport in comun la ski.

Se strecoara insa miseleste langa mine 2 copii straini. Care masoara mult sub un metru. Si dau sa plece singuri. Gloata de adulti care se ingroasa in spatele-mi imi striga mie. Alo, cireaso! Taman mie, cireasa care nu voia sa supere pe nimeni.

Ca adica sa merg cu copiii. Ce, nu vad ca sunt singuri? Asta pentru ca eu eram cel mai aproape. Si usitele de permitere in zona stau sa se ferece. Si deci copiii sturlubatici dau sa calatoreasca neinsotiti, in neant.

Intai ma codesc, ma dau putin in spate semn ca nu-mi pasa. Dar presiunea sociala se intareste si ma zapaceste. Urc in ultimul moment in strigatele indignate ale multumii de skiori nemernici, cu cei 2 prunci. Uimita de cum ma silueste soarta.

Uite cum sunt prinsa in capcana. Suspendata intr-o celula in care nici mie nu mi-e prea ok sa ma sui. Daramite sa mai fiu si asistent maternal. La mare distanta de pamant, cu 2 copii foarte mici.

Ma uit la cele doua fapturi pe care nu stiu cum le cheama. Si care nu vorbesc sigur limba mea. Sunt prea blonzi cu roz pentru asa o speranta din partea mea. Nu ma prind de ce sex sunt exact. Dar parca asta mai conteaza. Toti copiii mici, fetite sau baieti, sunt infricosatori in situatia asta.

Dar ce ironie. Ceasul meu biologic intern nu a batut asa de tare incat sa nasc eu puii mei vii de care sa am grija la inaltime. Si uite ca soarta mi-a pus sub aripa mea fals ocrotitoare doi copii aleatorii. Ma uit suspicioasa spre inocentele fapturi vrajmase.

Daca incep sa se ciondaneasca intre ele. La zeci de metri departare de niste stanci, deasupra unei rape terifiante? Sa ii bat cu salbaticie, ca sa termine? Cred ca ma leaga sus, pentru ca sigur sunt paraciosi. Nu pot. Mai bine doar ii ciupesc rau.

Dar daca se apleaca sa se uite in jos. Prea mult adica. Daca se apleaca periculos, dand sa scape pe sub bara aia. Ce sa fac. Sa-i trag acum pe amandoi preventiv de haine si de par, prin caciula. Ca sa pot sa actionez eficient in caz ca ii apuca nebunia? Copiii mici sunt complet imprevizibili.

Ia uite cum se foiesc. Ce-or pune la cale. E curios ca nu se uita deloc la mine. Si nici nu prea vorbesc. Mrrrrr. Se opreste cablul. S-a oprit de nu stiu cate ori azi. Dar abia acum e nasol.

Ii verific cu coada ochiului. Ca nu vreau sa le arat ca mi-e frica de ei. Ca stiti cum sunt copiii mici. Cum simt putin sange, cum ataca. Sunt lipsiti de mila fara de adultii slabi. Cireasa, mama cu forta, in ceata la mare inaltime, cu copiii ei.

Clipe amare se par ca veacuri. Copiii bataie din picioare. Scot ochelarii aburiti si fac ochii mici si rai catre ei. Ii domin prin atitudine si marai ceva in engleza, aratand si spre picioare. Chit ca probabil nu inteleg. Important e sa ma simta apriga.

Functioneaza, se opresc. Si uraaa, se porneste cablul. E bine ca n-a trebuit sa-i bruschez inca. Ma stradui sa eman spre ei in continuare feromonii puterii, daca exista asa ceva. Si cred ca exista. Copiii blonzi si mici si straini stau cuminti.

Ajungem la destinatie. Si ii eliberez din stransoare intr-un lapte in care nu se vede nimic. Dar de acum tatal legitim, domnul de la cablu, se ocupa de ei.

Cireasa a fost mama la anaghie pe perioada determinata. Si nu i-a fost usor.