al cui e manerul?

octombrie 30th, 2009

squeezed copy

Cireasa era mica si inca firava ca si personalitate. Nu zdrahoanca cu personalitate de dimensiunea unui trol care este acum.

Totusi ea a inteles de pe atunci ca trebuie sa-si imparta banca cu un univers egoist. Format din fetite cu pampoane si baieti care le trageau de ele si le smangaleau si caietul.

Cireasa pui a invatat atunci sa se supuna impartirii meschine a bancii in doua bucati presupus egale. Desi nu era de acord, a trebuit sa dea din cap de vreo 73 de ori ca da, nu va incalca granita prin insinuarea cotului peste linie.

Presupus egale pentru ca intotdeauna copilul rau langa care era asezata fura din spatiul ciresei. Lasand-o cu buza umflata si parerea ca lumea, draga mosului, nu merge in directia buna.

Am mai crescut si eu un pic dar se vede treaba ca nu suficient. Sau oricum, am ramas marcata. Pentru ca inca mai am o dilema foarte asemanatoare.

De cate ori merg la film, intre mine si partenerul de scaun troneaza mereu un singur maner. Si ala insuficient pentru o singura persoana, d-apai doua. Si uneori lucrurile se aranjeaza bine.

Adica, sa zicem, sunt indragostita. Si insist sa-mi las urechea dreapta in zilele cu sot si cea stanga in zile impare, pe umarul puternic ce mi se ofera din public. Dar alteori, cand iubesc mai putin, apare dilema.

Ar trebui vecinul meu de scaun din stanga sa ma lase pe mine? Si apoi, prin efect domino, toti ceilalti vecini de stanga ai cuiva ar trebui sa-i lase pe ceilalti sa puna ei cotul pe manerul comun?

Sau ar trebui stabilita o cutuma clara. Vecinul din dreapta sa fie cel care sa cedeze fara lupta si alte smecherii. Sa renunte din start la orice pretentie asupra bratului prea tare. Gandit oricum pentru oameni de fier, fara nervi si sentimente.

Sa arate umilinta. Sa se comunice pe sine din prima ca un exemplar beta. Sa stea in fata vecinului cu umerii lasati, capul plecat si colturile gurii lasate in jos. Dar stai, in felul asta ar fi doar un spectactator alfa pe fiecare rand. Cel care sta primul in partea stanga. Si nu e drept. Hm.

Oricum, acum e haos. De fiecare data risc sa nu capat niciunul dintre cele doua manere. Si in loc sa fiu atenta la film, trebuie sa ma concentrez sa duc un razboi mut, desfasurat pe doua fronturi.

Ma imping cu ambii vecini pe tacute. Imprim luptei ritmuri diferite, in functie si de personalitatea si forma fizica a fiecaruia dintre combatanti. De multe ori lupta se incheie cu o intelegere mediocra, din cauza oboselii razboinicilor.

Ajung sa ma contorsionez. Castig jumatatea dinspre spatar in dreapta si varful dinspre ecran in stanga. Restul e ocupat de inamic. Sau, in zilele mai proaste, pierd cotrolul complet pe frontul drept. Si il vad pe vikingul de cinematograf cum se lafaie pe dreptul meu.

Atunci trag tare pe partea stanga si ma lupt ca si cum ar fi ultimul film vazut si cea de pe urma rezemare. Cand ma lupt doar pentru un cot si deci nu mai am ce pierde, de obicei castig. Ies din sala istovita. Si fara sa tin minte o iota din ce mi-au atarat pe ecran.

In avion e si mai si. E lumina, deci nu pot sa ma screm, sa ma contorsionez si sa imping la adapostul intunericului. Daca prin locul de la geam, e ok. Ma las pe hublou, acolo, si nu fac fite.

Daca prin locul dinspre culoar, am un cot asigurat. E un inceput bun. Si pentru suprematia asupra celuilalt, incerc sa-mi fac adversarul din priviri. Dar cand sunt pedepsita si stau la mijloc, e infama treaba.

Se intampla ca la cinematograf. Doar ca mai rau. Cei doi satiri care ma strang ca intr-o menghina nu prea sunt dispusi sa renunte la pozitia lor de suprematie. Asa ca de multe ori ajung sa stau si cate 13 ore cu mainile pe genunchi. Cireasa in pozitie sfioasa, de nevoie.

Bine, bine, dar al cui o fi de drept manerul. Singurul maner. Traim intr-o jungla. Pestele cel tare in psihic il inghite cu fulgi cu tot pe cel slab de constitutie si nervi.

parfum imaginar pentru prieten imaginar

octombrie 21st, 2009

smell-roses copy

Cum am trecut de check in, m-am impiciorongat la duty free. Intai as vrea sa fac mentiunea ca pentru mine duty free nu exercita nicio fascinatie.

Cand nu am o treaba anume acolo, nu ma distreaza deloc sa ma invart printre rafturi. Descoperind ce sortiment de bomboane a mai lansat firma locala de ciocolata. Si incercand un gloss cu 30% mai stralucitor.

Mult mai mare placere imi face sa sorb dintr-o cafea cu lapte. Si sa ma gandesc cum a fost in orasul pe care tocmai l-am vizitat. Imi invit in felul asta amintirile sa se aseze cuminti in poseta bine organizata din cap. Sau sa sed la taclale cu alt vilegiaturist.

Dar acum, va spun, cu parul zburand de la viteza, ca si cum as fi fost pe o mobra. Si cu hainele fluturand in vant, m-am infiintat la duty free. Zbrrr, la raionul cu parfumuri. Pentru barbati, fie ei si imaginari, ca prietenul meu I.

Lui ii plac doua parfumuri. Incerc sa-mi aduc aminte numele. Imi iese si nu prea. Le identific cu jumatate de masura. Dar as putea gresi cu fiecare dintre ele. Parca astea de aici nu se cheama exact cum a zis.

Si oricum, de unde chestia asta, ca sa-i iau ce parfum si-ar dori el. Parfumul il amusinez eu, cireasa. Si mie trebuie sa-mi trezeasca pofte si placeri ascunse. Deci incep sa trec din brand in brand.

Fac fas-fas intai pe mine. Dar eu am doar doua maini. Si pe lume sunt atatea parfumuri. Dupa ce termin cu cele 4 incheieturi pe care le am la dispozitie. Adica unde se imbina mana cu palma si antebratul cu bratul, schimb tactica.

Incep sa folosesc fasiute de hartie. Miros, ma gandesc profund. Miros, fac socoteli. Miros si dupa o vreme nu mai inteleg exact. Asta e prea clasic pentru el. Ca el e mai asa, mai ne. Asta e prea dulce. Asta e prea funky.

Si asta, asta e prea de tot. Prea tare, prea tabac, prea moale, prea dulce, prea aspru, prea fresh, prea gay. Miros dar nu mai stiu exact ce informatie olfactiva ajunge la samburele meu insarcinat sa ia decizii.

Ma tarasc printre rafturi cu nasul facut ferfenita. Sunt ca ala mic si negru care respira greu. Inca o fasie. Asta e prea cute. De atata zor si oboseala, pe una ajung sa o si gust. Bleah, asta e prea parfumos.

Imi suna telefonul isteric. Sunt anuntata ca se inchide poarta de imbarcare. Ma trezesc brusc si dau navala la ghiseul unde stau cele doua parfumuri. Cele cu care as putea sa merg la sigur.

Insfac unul dintre ele si ma grabesc la casa. Acolo, o coada mare si o femeie care sufera de graba ardeleneasca. Ma foiesc de pe un picior pe altul. Tic-tac. Tic-tac. Tic-tac face ceasul ce anunta timpul meu relativ dar totusi obiectiv de putin.

Fug inapoi la raft si pun parfumul inapoi unde era. Alerg cu arme si bagaje si reusesc sa intru printre ultimii, bagandu-ma in fata. Aceasta istorisire arata cum el, prietenul meu imaginar I., ar fi putut avea un parfum. Dar n-a fost sa fie.

Sper insa sa fi mirosit unda de parfumul iluzoriu. Si sa fi apreciat intentia, chiar daca schioapa.

calificarea pentru punguta de voma chinezeasca

august 10th, 2009

avion

Chinezii sunt acest popor temeinic si organizat. Nimic nu le scapa si nu exista lucruri lasate la voia intamplarii.

Prin urmare, de ce sa ma mai mir. Normal ca pungutele lor pentru vomat in avion sunt la fel de bine puse la punct.

Punguta de voma chinezeasca e tot din hartie. Ca si alte pungute cosmopolite din lumea-ntreaga. O paranteza sa-mi fie ingaduita. Caci acum mi-am dat seama. De ce sunt oare facute din hartie pungutele pentru voma?

Orice voma care se respecta, va simt de acord, nu sta sa se impiedice de un plic. Ce arata mai potrivit pentru o scrisoare de amor decat pentru miscari antiperistaltice. Facem mobila si haine din plastic. Dar cand vine vorba despre punguta de voma, avem principii de moda veche.

Daca chiar te apuca pofta de vomat, e clar ca punguta asta nu are nicio sansa. Este probabil doar un gest simbolic facut de catre compania aeriana. Ca sa-ti arate ca s-au gandit si la asta. Le pasa ca ti-e rau. Dar chiar n-au ce sa-ti faca.

Si inchid paranteza. Materialul ca materialul, hai sa nu fiu carcotasa. Dar cum de le-a dat prin cap sa faca punguta asta cat o nuca? Oare sa nu fi vomat designerii niciodata?

Ei oare nu stiu ca odata declansata actiunea voma, lucrurile sunt complet iesite de sub control? Omul preda stafeta si devine atunci sclavul bucatelor nesanatoase care l-au adus in starea asta.

Cum faci, in timp ce alti pasageri se uita ingroziti la tine si cu dezgust nedisimulat, cum faci zic, sa directionezi jetul catre gura minuscula a pungii? Si, odata gasita intrarea cat o puta de furnica, cum se gandesc ei ca o sa ramai priponit acolo? Sa evacuezi in mod ordonat tot ce iti vine la indegura?

Hm. E ca si cum ai auzi ca cineva are diaree. Si i-ai intinde plin de solicitudine un degetar. Cu rugamintea sa se elibereze in el dar sa nu cumva sa depaseasca granitele.

Ma rog, sa ma intorc la latura chinezeasca a problemei. Ca si cum punguta universala pentru voma nu era deja destul de greu de folosit, chinezii, ce s-au gandit ei…Au si sigilat-o pe singura parte in care era deschisa catre om.

In plus, pe ea sunt trecute diverse instructiuni de folosire. Fara de care nici sa nu te gandesti sa pui mana pe ea. Deci, daca iti vine sa vomiti in spatiul aerian chinezesc, apuci punga. Dar ii citesti intai sumarul.

Apoi insisti pe capitolele unde simti ca nu esti pregatit. Dupa ce te simti mai apt pentru folosire, ii cauti cuta aia de rupere. Aia de care trebuie sa tragi intr-un anumit fel ca sa te izbavesti.

La cum ii stiu insa pe chinezi, nu-i tot. Sunt convinsa ca, imediat ce te vad ca te albesti la fata, semn ca esti la o ananghie, si dai sa apuci punguta, te roaga sa fii demn. Sa te abtii putin, cat sa completezi un chestionar.

De ce ai venit in China. Ce orase o sa vizitezi. Daca asta e prima data cand esti pe pamant chinez. Si adresa spre care te indrepti. Un numar de telefon in caz ca vomiti prea tare, fatal adica.

La final, cand vad ca iti curge transpiratie rece pe tample, te mai intreaba daca esti multumit de serviciile aeriene. Si te mai roaga sa apesi doar un buton. Cel prin care exprimi gradul de satisfactie. Si gata, poti sa-i dai drumul.

Sigur, ei nu stiu ce riscuri isi asuma cu noi, non-chinezii. Pana sa trecem de toate etapele si sa ne calificam in finala pentru punguta de voma chinezeasca, incarcatura se afla deja pe ceafa nefericitului din fata.

Dar chinezii nu se pierd cu firea si nu lasa din standarde. Ei stiu ca sunt alte x milioane de compatrioti care o sa faca cu demnitate tot ce li se cere. Si abia apoi o sa vomite in deplina legalitate.

Pentru ca, daca poti spune cu tarie ceva despre chinezi pe lumea asta, ei bine asta este: sunt disciplinati, domnule!

romanii, acesti cei mai salbatici dintre traci

august 6th, 2009

ritual_of_the_savage

*Disclaimer: acest text este scris inainte sa-mi fie dor de casa si de toti romanii in general. A fost zamislit cu un crampei de creion pe un carnetel cu hartie nobila. Direct in avion, din nevoia de a spune imediat cuiva.

Ce deziluzie pe mine. Sa nu pot eu sa va arat cate o poza cu fiecare dintre calatorii avionului Bucuresti-Roma din data de 10 iulie. Si apoi si o poza de grup, pentru o mai profunda intelegere.

Ce dulce ar fi fost sa discutam fiecare chip pocit in parte. Sa luam curvele optimiste, sa le trecem de-o parte. Sa luam cioflingarii cu muschi, sa-i punem langa curve. Sa luam nevestele de italieni, placate cu aur. Si sa le rugam sa stea putin langa cioflingarii cu muschi.

Sa mai departajam din multime italienii grizonati, cu par lungut, veniti in romania la babardit. Si dupa ce facem secesiunea asta, ia sa vedem ce ne-a mai ramaaaas. Niste romani despre care nici nu stiu ce sa mai zic. Ca doar si eu, chiar cireasa, tot romanca sunt.

Grasi, vulgari, cu pantofi cu varfurile intoarse ca o ruga apriga spre cer. Bubosi, strambi si cocosati. Imbracati cel mai urat din lume, dar nu cu parale putine. Cu fete transpirate si vorbind mereu prea tare. Mancati-as.

Ei sunt, ii recunosti de departe, romanii. Cei mai salbatici si chiciosi si mai nasparlii dintre traci. Toti se imping in ceilalti romani. Concurenta pentru ocuparea locului care oricum le este predestinat si inscris pe bilet este acerba.

Cireasa are locul de la geam. Dar asta nu conteaza. Nu acum si nu pentru colegii mei de scaun. Care s-au asezat inaintea mea, ocupand ce e al meu de drept. Doi batrani cumsecade dupa par, dupa sandale.

Se uita in alta parte. Ca sa nu trebuiasca sa explice, sa roage frumos sau sa-si ceara scuze. Le arat dispret magistral. Nu ca le-ar pasa. Dar vreau eu sa stiti voi, asa. Ca le-am aratat fata de cireasa congelata. Am fost demna.

Ocupantii avionului au inceput la unison sa cheme dupa ei potopul. Calatorii s-au lungit si latit, dand scaunele pana la refuz pe spate. Au deschis masutele, chit ca nu urmau sa primeasca nimic de bagat sub nas. Doar asa, fiindca probabil banuiau ca nu e voie.

I-am auzit dorindu-si aprig sa tina telefoanele deschise dupa ce au fost insistent sa le inchida. S-au plans, au vociferat, au injurat. Si-au dat coate unii altora in cap si prin partile mai mici si mai moi.

Sunt emotionati probabil ca zboara. Si vor sa arate ca vor trece ei cu bine si peste asta. Romanii, acesti masculi alfa ai aerului. Nimeni nu le sta impotriva. Doar daca e nebun.

Uite-i Doamne cum isi fac poze razand cu dinti lipsa. Uite-i cum galgaie unii la altii pana li se zgaltaie colanele de aur. Si le sar din picioare slapii lor de lac.

Iarta-i Doamne. Sau de fapt nu-i ierta pentru ca miros urat si ca au fetele astea atat de distinct de rele. Incat parca sunt o rasa aparte. Una care-a fost putin plecata cand s-o-mpartit norocu’.

Ei nu sunt oameni rai. Doar ca nu suporta sa fie incinsi cu centuri de siguranta. Sigur e o problema anatomica de nu le pot tine pe ei. De-aia cand e gata avionul sa aterizeze, trag de ele cu zgomot si se izbavesc ostentativ.

Natura lor le face feste. N-au incotro si se ridica in picioare. Desi sunt rugati insistenti sa stea jos. Universul e absurd. Romanii n-au rabdare pentru proceduri care nu duc nicaieri.

Ce le iese daca stau cuminti jos, cu centura pusa, scaunul drept si mobilul inchis? Pai mai nimic. Pai si atunci de ce sa faca asta, frate? Ai Doamne rabdare cu ei sau nu avea.

Dar mai ales nu te speria. Ei nu vor sa faca rau. Sunt doar mai primari, acesti romani. Si da, sunt poate cei mai salbatici dintre traci.

donez bilet spre napoli

noiembrie 16th, 2008

ziceam eu acum ceva timp. ca am un singur bilet catre o destinatie romantica.

ma lamentam eu acolo cand ruginea frunza prin vii. cu inima facuta recent varza cu carne. cum ca am luat cadou 2 bilete fostului meu prieten, de ziua lui.

si vedeti cum devine cazul. pentru ca el e un fost, poveste despre care am cheltuit aici destula cerneala. si nu va mai bat capul. chiar daca ma mananca ingrozitor. rezulta ca eu. o cireasa cat se poate de prezenta. am ramas, carevasazica, cu un singur bilet. absurd de tentant si nefolositor.

e si acum, pentru ca a venit vremea. si cum eu nu o sa iau avionul ala. pentru ca e muuuult mai important sa merg la concertele nouvelle vague si koop si nigel keneddy quintet. ya, right. stiu ca ma credeti.

doresc sa informez ca donez bilet bucuresti-napoli-bucuresti. plecare 21 noiembrie cu intoarcere 24 noiembrie. e drept ca, pentru a putea beneficia de el. trebuie sa schimbati numele din cireasa in numele vostru. si asta costa cica 50-100 euro.

deci de fapt nu va fac niciun serviciu. si doar cautam un prilej sa ma mai plang inca o data. sa mai caut putina mila. pentru situatia psihica terifianta in care sunt pusa. in plina criza mondiala.

adica aceea de a fi proprietara unui bilet spre o destinatie romantica. luat intr-un moment de efuziune estivala. cand totul parea posibil. nu ca acum.

vrea cineva? vreun biet nebun. sa mearga la napoli? cica fac napoletanii niste spaghetti minunate. si cica beau vin bun si canta. si cica nici nu e asa frig acum acolo. si n-are de ce sa fie rau.

astept doritori. sunt convinsa ca o sa va calcati pe picioare.