Decoratii de biciclista de duminica aveam deja. Tot anul trecut am cochetat in weekend cu plimbari lejere. Puneam fusta sa falfaie in vant, strangeam niste prieteni si porneam prin parc.
Insa de-acum ma pot numi pe drept cuvant biciclista oficiala a orasului asta nebun, Bucuresti. Dimineata am incalecat pe-o sa si dusa am fost spre job. Am judecat obiectiv cele doua pericole, caini si masini. Am cantarit faptele cu un cantar profesionist instalat la mine in cap.
Am ales raul care mi s-a parut a fi mai mic. Cainii care se reped dupa mine si bicicleta mi se par asa de ingrozitori incat m-am refugiat cu drag in bratele masinilor isterice. Sunt acum la cheremul soferilor rau voitori.
Si asa, cu bucile stranse si emanand transpiratie din abundenta pe buza mea superioara, am pornit pe o artera. Daca vrei sa o alinti, ii spui intens circulata dar este o gluma. De fapt este un mic iad. Si totusi cruciada mea personala a mers inca de la inceput struna. Foarte putine obstacole mi s-au pus in cale si m-au determinat sa descalec.
E drept ca dintr-o masina mi s-a strigat sa merg mai pe dreapta. Desi eu, cu sufletul cat o maslina de oaie de atata incordare, tineam 1.8 cm de bordura. A mai fost un camionagiu de pe o basculanta care avea chef sa basculeze ceva. Asa ca m-a claxonat prelung, ca o chemare de imperechere de primavara.
Dar ce conteaza. Gheata biciclismului meu personal s-a spart. Astazi am circulat ecologic si autonom. Sunt foarte fericita. Am mirosit copaceii infloriti mai cu spor. M-am bucurat de soarele care m-a scarpinat in cap. E un mare pas inainte. Sa las eu masina acasa si sa evoluez doar pe 2 roti e ceea ce as numi o revolutie personala.
Biciclesc deci exist.
