Pot sa ma minunez o viata la intrebarea de ce n-are ursul coada. In schimb mi-este asa de clar de ce are cireasa maini si nas.
Poate ca altii au primit maini si nas de la stapanire pentru diverse motive pragmatice.
Unii ca sa apuce ce au nevoie cu membrele astea si in acelasi timp sa arate bine. Alta e viata cu asa o movilita mica pusa fix in centru, pe fata. Altii probabil au primit maini si nas ca sa isi poata aprinde o tigara mult ravnita dar si sa poata aprecia cumsecade o mancare ca le da ghes. Asta inainte de a o gusta. Sau ca sa poata conduce pana intr-un loc unde sa se gudure inspirand camioane de iarba proaspat cosita.
Cireasa e convinsa ca a primit maini ca sa il mangaie fara astampar. Si nas cu un motiv aproape si mai intemeiat. Ca sa il miroasa pana lesina, bineinteles.
Sa luam mainile, doua prietene ce lucreaza in echipa.
Cand cea mai de calitate piele se preumbla dinainte-mi, mainile stiu sigure rostul. Una alearga de nebuna peste imperiul asta exclusivist, cautand cantitate. Pielea intinsa ca o harta prezinta forme geografice de inalta clasa. Si uite cum cireasa devine o vilegiaturista a carnii putin impanate. Exploreaza cu nesat, se pierde, isi ia repede avant. Reuseste sa gaseasca cu greu drumul inapoi, in lumea celor care cuvanta.
Pe mana asta o gasesti cand pipaind, apucand, strangand. Cand odihnindu-se bolnava de atata ravna, pe unul dintre dealuri.
Cealalta mana o ia de nauca in sus. N-am grija ei, stiu ca se descurca. De obicei se afunda habauca in parul ca matasea si isi face de treaba acolo pana la ore mici. Daca nu e chemata inapoi sau scoasa cu forcepsul, nici ca-si mai baga mintile in cap. Asta daca nu cumva se duce degraba sa se reuneasca cu cealalta. Si sa se aseze inapoi pe harta. Pe celalalt deal.
In timpul asta nasul, viclean copil de casa, se bucura ca e nebagat in seama. Pitit in umbra amusina festinul. Zburda precum un porc bine anternat in cautarea trufelor rare, ascunse prin tarini si paduri. Cine sa-i mai puna lui acum zagaz. Cine sa-l mai controleze si sa-i explice ca trebuie sa ramana decent. Infundat in carnea proaspata, el exulta singur si nelinistit.
Cu narile dispuse sa traiasca intens, cireasa isi plimba fata aproape lipita de pielea vrajita. Ce nevoie sa mai aiba ea de aer. Mai bine nasul se ocupa cu ce stie el sa faca mai bine. Sa inspire direct de la sursa fire de luna impletite in perechi, ca niste ciucuri de covor. Cat despre parul curat merita dezmierdat cu toate trei echipamentele din dotare. Doua maini si un nas.
La ce si-or folosi altii mainile si nasul, zau daca stiu. La ce si-or folosi altii mainile si nasul, zau daca-mi pasa. Eu le-am gasit fisa postului perfect. Trimit mereu la treaba acesti angajati constiinciosi, parte integranta din corpul acoperit cu pielita subtire de cireasa. Asa carne, asa delir.
