ce zi perversa

februarie 13th, 2008

e valentine’s day. am vrut sa nu scriu despre ea, dar m-a macinat subliminal. mi-a slabit vointa si mi-a condus mana catre tasta.

suntem multi cei care ne dezicem de valentine’s day. ca e fake, ca nu e a noastra, ca e consumista, ca e de plastic. ca e o porcarie.

o facem harcea parcea, o jucam in picioare, radem de ea, o terfelim.

o aratam cu degetul, o dispretuim, ii tragem palme peste ceafa, o ignoram.

dar pe fiecare 14 feb, cand vine, pe mine personal, cireasa simtitoare, ma apuca mereu o panica primordiala.

mi se pare ca toti ceilalti oameni din jur au, si eu n-am, un partener de valetine’s day.

ce demoni ma iau in stapanire si ma fac sa-mi doresc cu ardoare o inimioara de plus rosu?! cine face misto de ratiunea mea, intunecand-o si legandu-i niste fire anapoda, pentru efecte hilare?

pt ca de valentine’s day, mintea mea pleaca sorcova. si incepe sa scotoceasca independent, ca o vietate cu vointa proprie, in lista cu pretendenti respinsi de-a lungul vremii.

dar dc X de fapt nu era asa de rau si eu i-am trimis semnale de fuck off? dar dc y ar fi fost un tata bun pentru copiii mei nenascuti? si eu l-am alungat?

de valentine’s day, as vrea sa primesc flori de la un vecin pe care l-am considerat mereu mult prea clapaug.

sa ma sune din nou freak-ul ala care m-a invitat la masa o data si apoi mi-a zis ca am un dinte stramb si nu m-a mai sunat niciodata.

de valentine’s day as vrea ca fostul meu sot, barba albastra, sa-mi reconfirme faptul ca ma va iubi vesnic. si ca am fost cea mai buna din cele 3 neveste ale sale.

asta ca sa-mi pot vedea de viata mea in continuare. incalzita la ideea ca totul e sub control. ca as putea sa am date dc as vrea. dar nu vreau, si de-aia uite ma intalnesc cu prietenii in oras si nu cu un iubit.

asa si e de fapt. dar spuneti-i mintii mele deranjate chestia asta. sa nu mai caute in gunoaie. sa stea linistita acasa, sa faca aromoterapie, dc asta o linisteste. sa plateasca o sedinta de masaj, contribui si eu. sa bea vin de porto. orice, numai sa se relaxeze.

perversa zi.

nu ma intereseaza valentine’s day. luati-o de pe mine, c-o omor.

o leapsa pe invers

februarie 12th, 2008

doar leapsa, sa ne-intelegem. luata de la o femeie, e drept.

pentru ca nu pot sa rezist vazand atatea portrete ale barbatului perfect in jur, sa nu fac si eu unul. nu, nu al lui. care e bine conturat undeva in mine, ci mai bine al ei. Femeia perfecta, care ne dorim toate a fi, si mai delirat, chiar credem de multe ori ca suntem.

Ca EA trebuie sa fie frumoasa nu stiu. Cand intrebi un barbat “de ce o iubesti” nu o sa-ti raspunda niciodata “pentru ca e frumoasa”. O sa ti-o descrie pe dinautru.

EA e femeie in toata puterea cuvantului. Fara masculinul “pot” in ea. Cu doza firava pe care trebuie sa o pastreze, fara sa fie o gaza neajutoarata.

E sexy de-ti taie respiratia, mai ales dimineatza, cand celelalte femei, imperfectele, nu sunt nimic.

EA iti tine viatza in maini. Te lasa in fatza prietenilor sa fi tu cocosul, stie ca asta iti place si nu o intereseaza sa demonstreze contrariul. Vrea sa fi tu cocosul, de fapt.

Nu-ti serveste berea in pat, nu ragaie cu baietii
si daca esti norocos ca dracu, nu te paraseste prima data cand calci pe bec.

Si daca stiu toate astea, de ce dracului n-oi fi eu femeia perfecta?

cum e barbatul perfect (leapsa)

februarie 11th, 2008

pt ca am luat leapsa de la o femeie simpla, dar nu chiar simpla de tot, m-am pus pe scris.

ca altfel poate nu m-as fi bagat de buna voie la asa povara. in fond ma gandesc de multa vreme la asta, si n-am razbit inca.

pentru ca despre cum arata/respira barbatul perfect vb azi. sa vedem.

eu nu as imparti lucrurile asa ordonat, in looks si alte calitati, ci as posta aici un talmes-balmes de pareri si senzatii.

totul incepe de la pantofi. acolo pica privirea mea in primele 12 secunde. e adevarat, dupa ce a trecut peste maxilarele de preferinta patrate, a studiat nasul sa speram coroiat, zabovind un pic pe etern fascinanta linie dintre umar si gat, si a alunecat pe fund.

barbatul cu pantofi care nu se potrivesc cu pantofii unei cirese nu are ce cauta inima/casa/viata/gandul/patul ei. chiar dc ea e intr-o pasa proasta, cu garda jos, dispusa la compromisuri.

deci traiasca barbatul cu pantofi moi, comozi, normali. preferabil de piele intoarsa si intr-o culoare care se murdareste usor, cum ar fi beige.

sa vina barbatul perfect cu pantofii frumosi sa ma faca sa rad cu pofta. sa ma uit incantanta la el de cat de amuzant e. sa ma faca sa rad dimineata, la pranz si seara. si nu-mi mai pasa de nimic.

apoi sa vina barbatul cu pantofi frumosi, care ma face mereu sa rad si sa fie harnic. sau mai precis nelenes. asta inseamna sa nu sufere de o lene a mintii si a corpului.

sa aiba chef sa faca lucruri, sa mearga cu cireasa in locuri, sa nu doarma in papuci mereu. sa nu doarma barbatul pe el si pe mine.

barbatul e mereu minunat cand are pantofi frumosi, ma face sa rad, are energie si este generos. prin asta inteleg nu castele-n spania de valentine’s day pt cirese.

ci sa cumpere barbatul perfect stuffs (conversi, merdenele, vacante, flori, trufe, detergent) fara sa simta o gheara in inima, anuntatoare de infarct miocardic.

barbatul perfect are pantofi frumosi, ma face sa rad, e harnic si nu e zgarcit.

dar el stie si sa alerge liber ca un calutz, are pasiuni, urla la meci ca un nebun.

perfect e si barbatul care bea compot din borcan si-i curge pe de laturi, si care mananca direct din cratita.

imi place mult barbatul care nu intelege de ce imi sterg oja de pe unghii daca tot mi-o pun peste 2 min la loc. si ce rost are o curea care nu tine pantalonii.

minunat e barbatul cu toate de mai sus. dar perfecti sunt si alti barbati, carora le mai lipseste cate ceva. sau au ceva in plus.

gresesc?

dau leapsa si eu mai departe unei canalii si unui calutz, prieteni cu cireasa.

uite cine vorbeste

februarie 9th, 2008

mor dupa oamenii care imi dau sfaturi de cum sa-mi imbunatatesc diferitele sectoare ale vietii mele, dar ei sunt varza tocmai la capitolele alea.

adica grasii care ma invata pe mine cum se slabeste eficient, dar ei raman mereu tot grasi.

sau oamenii ale caror vieti sentimentale sunt guvernate de batranul actor, haosul, dar se uita cu ochi critic la mine. si ma invata cum sa am legaturi de succes.

sau aia carora le sare mustarul din nimica toata, dar imi zic mie sa incerc sa raman calma. ca uite, prea sunt tensionata.

imi plac sfaturile in general si nu cred in zicala aia ca tb sa te abtii de la a da sfaturi, ca nush ce. e f bine sa incerci sa-ti ajuti aproapele.

dar ce prestanta ai tu in fata mea, cand imi tii speech-uri despre lucruri la care tu insuti demonstrezi, cu date concrete, ca nu te pricepi deloc?!

deunazi eram la sala si vine o huiduma cu care nu ma cunosteam. pentru ca sunt carismatica chiar si cand tac, m-a abordat. eu prietenoasa, am raspuns binevoitor.

huiduma, o femeie altfel, m-a intreabat la ce am fost. aerobic, zic eu. aaaa, nu te mai duce, n-are nici un rost. inotul e cheia. mie nu-mi venea sa cred. cheia spre ce?! sa ramai o huiduma?

oare ea, huiduma, se vedea o sirena? si incerca sa ma faca si pe mine, care sunt pe bune o sirena pe langa ea, si de fapt in general, sa ajung ca ea? de necrezut…

o prietena blonda (dar nu cea optimista cu ochii albastri) m-a intrebat daca am un iubit. nu, zic, acum nu am. aaaa, pai tot singura? inseamna ca faci ceva in neregula. si uite ce cred eu, ca asta e problema.

si ma introduce in itzele complicate ale unei discutii despre cum ar trebui eu sa-mi gestionez viata de cuplu.

ea, blonda, e singura de cand o stiu. o buna bucata de vreme. iar eu, un caz disperat dupa parerea ei, doar de putina vreme. si totusi ea voia sa ma invete pe mine cum sta treaba, ca sigur e ceva gresit.

de isterici care-mi zic mie sa incerc sa ma linistesc, ca uite nervii imi fac rau si atrag energie negativa, nu mai vb.

pe bune. uite cine vorbeste. si rade ciob de oala sparta.

sentimente amestecate pe cross trainer

februarie 9th, 2008

cross trainer este aparatul ala de la sala cu 2 coarne asa. pe care pasesti cu picioarele si tragi si cu mainile. am vrut sa ne lamurim, ca altii ii zic altfel.

pt cine nu s-a suit pe el, pare un fel de prostie asa, un mizilic pt copiii de gradi.

pt cunoscatori, e un instrument de tortura care te face sa spui si laptele pe care l-ai supt de la muma-ta. pacat ca nu asta e scopul.

adica eu as zice ce lapte am supt si as fugi mancand nori. dar aparatul asteapta alte lucruri de la tine. nu se lasa pana nu iti suge sangele. tot.

cu asta in minte, si totusi stiind ca e unul din cele mai eficiente moduri de a scoate din mine demonii stransi peste zi, am o strategie.

intru in sala cu bestia trufasa si o privesc de sus, desi sunt cam pitica. ea pufneste putin spre mine, scoate niste aburi mici pe nari si da aproape imperceptibil din coarnele alea.

eu ma duc si incep sa o calaresc nonsalanta. la inceput, cateva minute, pare ca o sa mearga totul struna. ca am fost nebuna sa-mi fie frica de ea.

si apoi incepe sa atace perfid. iti slabeste vointa. te demotivezi si te intrebi ce cauti tu acolo in timp ce alti oameni beau o bere. ti se face greata. nu mai vezi luminita de la capatul tunelului. te doare mintea.

acesta este momentul in care aplic strategia zorro. adica imi inchipui ca sunt el si ca e penibil sa ma dea gata un aparat, fie el cat de versat. sunt imbracata in costum si am si masca, ca sa nu mi se vada grimasele.

nu pot sa ma opresc, imi spun. ar rade toti copiii daca zorro ar fi asa un mameluc.

cu fantasma asta mai reusesc cateva minute. ma uit la ceilalti colegi din stanga si dreapta, ca sa vad cat de rau arata. si ei sunt la pamant. asta imi mai da putin ghes.

apoi trebuie sa bag strategia nr. 2. salvarea pamantului depinde de mine. o amenintare iminenta promite sa distruga planeta asta pe care o iubesc si oamenii astia dragi mie.

singura conditie a fortei raului a fost ca eu sa fac tot programul de 40 de min pe aparat. nu pot sa-mi las pamantul la greu. si el m-a ajutat pe mine cand a fost cazul.

asa ca, aratand ca frankenstein, cu venele umflate pe frunte, cu ochii iesiti primejdios din orbite, cu parul lipit de cap, mai trag un pic.

se aud uralele omenirii: “saaaana! saaaana! saaaana!”. asta imi mai da putin zvac. ultimele minute sunt perverse. rasuflarea mea e de culoare verde inchis. ochii ca ai lui michael jackson in thriller.

am reusit. masinaria necheaza sub mine, dar ma respecta. iar omenirea e cazuta-n fund de admiratie.

arat rau. ma simt oribil. dar sunt fericita.