a fi sau a nu fi ciubotaru

iulie 7th, 2010

Cam astea sunt problemele noastre zilele astea. Daca a fi sau a nu fi Ciubotaru este un lucru bun. Si daca e bun de ce si daca nu e bun iar de ce. Desi putina lume se mai gandeste la argumente. Ii dam inainte cu chintesenta.

A scris si Petreanu cumva despre asta tocmai cand voiam sa zic si eu, asa ca am tacut si am inghitit galusca. Dar mi-a venit iar, ce sa fac. Daca pe natiune o arde topicul asta, ma arde si pe mine.

Adrian Ciubotaru
este un om multumit. Poate ca asta e ceea ce ne deranjeaza pe toti. Asta in primul rand, pentru ca oricum el mai are 101 defecte. Toate majore, toate de sa-ti iei campii. Toate etalate in public, ca un evantai care face vant, prin simpatie si intamplatoare geografie, si vecinului.

L-am cunoscut simplu, inainte sa-i stiu activitatile. Am citit impreuna la un cenaclu chestii scrise noi. Ne-am placut instant. Sunt semne ca o sa ne placem si in continuare. Nici nu-mi pasa daca pe el il bucura sau nu. Eu ma veselesc ca il stiu. Se misca mereu si se misca bine.

Am aflat dupa aia ca face lecturi urbane. Un proiect foarte misto, se vede treaba. Si asta e altceva care nu prea ne convine. A inceput cat o nuca, cum sunt atatea evenimente mici. Care au viata de musculita betiva si apoi mor in pace, fara sa mai supere pe nimeni.

Nuca asta insa, nuca lui Ciubotaru, s-a facut dovleac. Si apoi caleasca, cu Ciubotaru drept vizitiu. Lecturi urbane e cel mai destept copil urban si calatoreste prin toata tara, la cerere. In vremea asta, oameni care abia sunt capabili sa-si organizeze o lectura acasa, singuri, d-apai lecturi in public, clevetesc.

Ca Ciubotaru e peste tot, ca e prea public, ca e prea preocupat de imagine, ca e fals. Ca prea le stie pe toate si ca, de fapt, ce daca a facut un proiect care ne place. Ciubotaru ne enerveaza la maximum si ar fi bine sa-si savureze succesul acasa, in liniste. Fara sa mai faca atata tam-tam-tam. Nu ne plac reusitele.

Putina lume este relaxata ca Adrian Ciubotaru. Putina lume are chef de alti oameni asa de tare cum are chef tot el. Putina lume face ceva pe lumea asta din care sa nu-i iasa niste bani. Sau macar o maslina pe care sa o rontaie satisfacut, spunandu-si eu nu sunt prost. Eu produc, deci exist, asta e deviza.

Ah, cred ca alt defect major de care sufera Ciubotaru este ca nu stim exact din ce traiesite. Daca nu are un job pentru care sa se trezeasca dimineata? Lasa senzatia, neplacuta pentru restul, ca la el nu se incrunta niciun sef. Are timp de tot ce n-avem noi. Si, culmea, mai si calatoreste si este invitat peste tot. Wtf. Omfg. Lol. Brb. Lol. Asa ceva e greu de suportat, recunosc.

Deci a fi sau a nu fi Ciubotaru? Eu votez pentru a fi, ca sa moara dusmanii de necaz. Si asta n-are nicio legatura cu faptul ca Ciubotaru mai are un defect nasol, capital. E sexy si are priza la femei. Huo

bucurestiul-santier, acest catwalk

iunie 9th, 2010

Bucurestiul este un mare santier. Noi, locuitorii lui, simtim asta prin fiecare por deschis cu forta de catre dus, dimineata. Pentru ca noi, astia care scriem si citim aici, facem dus sigur in fiecare dimineata.

Sa locuiesti intr-un oras care vomita non-stop pe tine si praf si pulbere si gropi si trafic paradit din pricina vesnicelor lucrari, e un lucru pur si simplu insuportabil. Cireasa ar vrea sa se salveze cumva din marasmul asta citadin. Ce oras nemernic.

Si totusi, nestiind sau neputand ea sa plece de indata la Viena pentru un master in management cultural sau in Sardinia (unul dintre locurile unde oamenii traiesc cel mai mult si mai bine din lume, am auzit asta de la dobro, la radio) sa se marite cu un pescar de vita nobila, cireasa incearca.

Incearca sa gaseasca rosturi si foloase orasului absurd in care isi duce propria livada. Si ceva-ceva tot a intrezarit. A observat ca pe toate santierele orasului zac, nebagate in seama, ba chiar tratate prost, superstaruri inca anonime si care de fapt nu vor fi descoperite niciodata. Ce cruzime.

Ia sa incerce cititorul sa isi dea ochelarii de cal deoparte. Si, cand trece pe langa una dintre sutele de lucrari ca niste rani deschise ale orasului, din care picura puroi, sa se uite cu atentie. Exista acolo indesati sub moloz, protejati privirilor fugare de casti sau sepci pline de murdarie, niste barbati.

Cireasa a observat brusc ca aproape orice santier e de fapt un catwalk. Pe care defileaza barbati bronzati, transpirati si cu muschi din aia reali, nu fauriti la sala. Cum de felul lor muncitorii sunt un popor migrator, adica in functie de lucrare calatoresc in spatiu si timp, gasesti printre ei modele pentru toate gusturile.

Si cireasa face exercitiul asta, destul de des. Pentru distractia personala eu indepartez ideile preconcepute, spal murdaria cu o pensulica gen photoshop, scot hainele imbibate cu ce-i mai rau si, ce sa vezi. Rasar barbati si baieti de luat si dat branci direct la Milano, Paris si Tokyo, sa reprezinte pe podium cele mai tari case de moda.

Barbati bruneti cu gene lungi si zulufi creti si acei naucitori bed eyes. Barbati cu ochii ca 2 picaturi de apa dintr-o piscina bine intretinuta. Barbati rasi in cap, cu mutre de calai care m-ar chinui in placeri. Culmea e ca de fapt nici privirea nu difera cine stie ce de cea a supermodelelor. Daca nu esti atent, pare goala. Dar de fapt e doar misterioasa.

Si cu gandul asta eliberator in suflet, cireasa soferita nu se mai burzuluie asa de tare cand vede o echipa lenesa ce gaureste (a cata oara) cu lipsa de chef si minim de profesionalism strazile orasului. Ci se uita sa indentifice degraba care sunt modelele in cazul respectiv. Catre care, odata descoperite, face un rrrr si se binedispune pe data.

despre dor si parloage

iunie 2nd, 2010

Ce se mai falesc romanii cu faptul ca au inventat cuvantul dor. Desi eu as zice ca strainii se descurca destul de bine cu varianta imi lipsesti. Tot dor de fapt inseamna si asta.

Mie mi se pare ca nu pe notiunea asta ar trebui sa insistam noi ca surda pe mormant sa avem copyright. De ce sa ne cramponam de ceva ce nu suntem siguri ca am generat doar noi pe lume, cand stam bine la alte capitole. Uite, de exemplu parloaga. Cu ea ne putem fali fara grija.

Pentru cei ce nu simt nicio vibratie la auzul acestui cuvant, parloaga este o bucata de pamant tipic romanesc, pe care nu se cultiva nimic. Pe ea creste in devalmasie iarba in smocuri lungi, nefrezata de vreo mana de om.

Iarba este amestecata pe alocuri cu spini, buruieni si chiar are petice de pamant pur si simplu, maro. De fapt am numit impropriu parloaga bucata de pamant. Parloagele sunt terenuri intregi care arata conform descrierii de mai sus, cu mici dar foarte mici diferente, in functie de relief.

Acest obicei, parloaga, nu face parte dintr-o strategie agrara la nivel national. Desi ea apare, cu insistenta unei muste care vrea sa ti se puna dimineata pe gura, pe tot teritoriul tarii. Cu accente mai apasate in anumite zone. Parloaga nu este gestionata regional, desi fiecare regiune are macar una.

Parloaga a fost o data un teren roditor si muncit de un om, ajutat de un cal, bou sau o masinarie mai moderna. Parloaga a avut viata si vointa proprie si a indestulat, proabil timp de mai multe generatii, niste guri de oameni legati de pamant asa cum suntem noi azi legati de net.

Parloaga de azi (de fapt terenul ingrijit si roditor de mai ieri) reprezinta de fapt doar o grija in minus a cuiva. Cand era teren, ea avea nevoie de atentie, implicare, management si chiar iubire. Si oferea in schimb lucruri de bagat in gura.

Parloaga de azi asigura proprietarului ei mai multe ore de somn. Si mai ales ea ii garanteaza o siesta ferita, la racoare, pe timp de vara. In timp ce tot felul de oameni cam nebuni si transpirati la maximum secera sau culeg ceva, pe un soare orbitor.

Desi am cutreierat multe pamanturi streine, nu am mai vazut parloage. La modul general, oamenii se straduiesc sa-si cultive pamantul aflat in folosinta. Ba unii chiar se chinuie groaznic, teraseaza cu eforturi mari, iriga cu picatura, stau in genunchi si pigulesc aplecati asupra pamantului. Scot produse agro din piatra seaca, la propriu.

Consider deci ca parloaga este o dovada clara a resemnarii omului ei si a alienarii lui fata de un pamant care are prea multe pretentii. Si ca este completamente romaneasca. Intre noi fie spus, in mod curios, bulgarii nu s-au prins ca se poate si asa. Desi vecini pe atata granita, bulgarii chiar nu stiu ce-i parloaga si la ce se foloseste.

Si atunci, revin. De ce ne batem capul cu atata dor? Parloaga-i frate cu romanul.

scrisoare foarte deschisa catre fostul meu sot

aprilie 14th, 2010

Aceasta scrisoare este deschisa in mod impropriu. Adica taman cel catre care o recit in gura mare nu o sa o citeasca niciodata. O sa ziceti cum, lumea e mica, s-au mai vazut cazuri si mai si. O sa afle si el prin cunostinte comune ce sunt, slava Domnului, destule.

Uite, nu. Sotul meu nu e interesat de gandurile mele internetice, desi e inca de parere (sau abia acum) ca sunt o cireasa simpatica. Daca l-as invita la o pizza, poate ca m-ar asculta. Deci pot, stiind asemenea informatii pretioase, sa zic pe sleau tot ce am chef.

Draga inginerule fara inima,

Treaba e ca descopar chiar si acum relicve care atesta faptul ca am impartit noi doi patul ala al tau foarte masiv timp de atata vreme.

Desi mi-am schimbat numele, infatisarea si aparent naravul, e ca si cum m-as aseza in gara de nord, unde e mereu mare tambalau de oameni. Si as purta de gat o tablita pe care scrie “am fost sotia inginerului fara inima”. Si din asta sa deduca toata lumea restul de reverberatii psihologice neplacute.

Am ramas, inginerule fara inima, cu impresia ca toti barbatii pe care ii intalnesc sunt prevazuti pe urechi cu plasturi performanti. Din cei putin vizibili, rezistenti la apa dar rezistenti si la problemele si doleantele si nelinistile ciresei.

Cred ca daca gura mea se apuca sa vorbeasca catre o ureche de barbat de la care vreau ceva, urechea ramane stearpa. Plasturii din ziua de azi sunt tare bine realizati, asta m-ai invatat tu pe mine. Si pentru ca mi-a informatia asta in cap, am incetat sa mai vorbesc urechilor masculine.

M-ai invatat, inginerule fara inima, ca barbatul e facut mai presus de toate sa se odihneasca. Si ca orice deranj din activitatea asta sfanta nu poate rezulta catre cireasa, daca ea incearca sa produca o asa nedreapta tulburare, decat reactii negative. Usi, cireaso, n-am chef sa mut nici macar un degetar din loc pentru tine, d-apai un munte.

De-asta cireasa trage de sacose grele cand are nevoie de ele default, fara sa mai scheaune ajutor. Cheama mesterul potrivit pentru stricaciunea potrivita si incearca cu mintea ei cata este sa se gandeasca cam cum se izoleaza un acoperis.

Mi-ai aratat, inginerule fara inima, atatea mici chitibusuri rele si nefolositoare. Pe care, pentru ca eram destul de cruda cireasa, le-am luat ca atare. Si le-am dus si eu mai departe in lumea mea. In care, din fericire, barbatii mai vor sa care sacosele femeilor, sa cheme mesteri, sa repare acoperisul si sa le asculte cand au ceva pe inima.

Sa stii ca nu vreau sa-ti cer nimic in schimb. Desi daca procesele ar functiona ca in Ally McBeall, as gasi pentru tine 198,763 de capete de acuzare mici dar de efect. Vreau doar sa-ti spun ca stiu ce mi s-a intamplat atunci si inca mai trag ponoasele.

Si ca acum sunt bine, desi mai tarai din cand in cand cate un picior metaforic vorbind, ceea ce iti doresc si tie.

Cu tot respectul pentru asa munca facuta de tine, inginerule, cu simt de raspundere,

Cireasa.