Era toamna, il iubeam ca la balamuc. Vedeam in el purtatorul de samanta pentru copiii mei nenascuti. Inseminatorul pe care l-am asteptat o viata intreaga, pentru a ne integra impreuna in absolut.
Ma iubise si el o vreme, dar apoi ii trecuse. Tot ce mai simtea acum, daca ii punea cineva pistolul la tampla si il obliga sa se explice, erau doua lucruri. Niste exasperare si ceva efluvii erotice. Destul de puternice, daca ma intreaba careva.
Cireasa, tenace din fire, tot mai spera sa-l dea pe brazda. Sa-l aduca adica pe brazda ei, unde sa-l si faca sa ramana. Si sa-l determine cumva ca pe aceasta brazda, unde ii tot promitea ea prin toate limbajele posibile ca o sa-i fie lui bine, sa verse niscaiva samanta. Pentru ca la primavara, daca totul merge bine, sa nasc pui vii, trup din trupul lui. Amin.
El nu si nu. E drept, ceva samanta se mai varsa pe brazda, dar complet aiurea, fara grija pentru rod. De cate ori suna, si trebuie sa recunosc ca suna destul de des, ma gandeam. Gata, si-a dat seama. I-a luat mult dar in sfarsit vine de tot. Cu arme si bagaje. Pana sa apuc insa sa exersez semnatura noului meu nume pe un carnetel, disparea. Un catar in ceata.
Si eu iar asteptam si el iar venea cu jumatate de masura. Jumatatea cea mai proasta dintr-o masura intreaga, daca e sa socotesc acum. Speranta insa, acest personaj uneori absurd, chiar daca are marea calitate de a muri ultimul, nu ma parasea.
Intr-o zi ma suna si in loc sa ma intrebe unde sunt, ca probabil sa incerce sa-mi livreze urgent niste samanta proaspata, daca e, incepe altfel. Cireaso, te sun pentru ca am doua bilete.
Eu, sa lesin de atata emotie. Are doua bilete. Asta nu poate insemna decat ceva minunat. Daca are doar doua si unul il foloseste probabil el si m-a sunat pe mine, exista o sansa, cat de mica sa…sa…si ma balbai de pofta…sa vrea sa il folosesc eu pe celalalt. Omg. Se intampla.
Cireaso, am doua bilete la U2. Ah, imi scapa la telefon plus inca niste galgaieli ininteligibile, sore cu bucuria mare. Astept sa zica vorba cea mare. Si el zice. Cireaso, trebuie sa ma ajuti. Am doua bilete la U2 la Viena si nu mai pot sa merg, ca a intervenit ceva. E urgent, trebuie neaparat sa le vand, e aiurea sa pierd banii. Nu le vrei tu?
Cireasa era tacuta. Se inecase probabil cu lacrimile amare, de obida, care incepusera sa-i serpuiasca serpi mici din ochii doua vetre de foc stinse. Alo, cireaso, ma auzi sau ce naiba? Telefoanele astea, of. Cireaso, alo, alo, sper ca m-ai inteles bine. Fa tot ce poti sa ma ajuti sa vand biletele astea, spune tuturor celor ce-ti ies in cale.
Ingaima cireasa lasa da, o sa vad, sigur, incerc. Si inchide telefonul si se gandeste catai ditamai gasca este ea. Si cum pateste ca la radio erevan. Invitatia nu i s-a dat dar nici nu i s-a luat. Si nu era pentru ea, ci pentru cine se nimereste.
