Cireasa s-a obisnuit pana la urma sa duca pipi la analiza. Desi nu poate sa zica ca se omoara dupa actiunea in sine. Si nici nu o face cu inima usoara.
Zic eu ca urinatul pe parcursul aceleiasi sesiuni, in doua sticlute distincte, ambele cu gura mica, nu e chiar pentru amatori. Si apoi drumul aproape initiatic cu cele doua sticlute la doftor, iarasi nu e pentru cei prinsi cu imunitatea sau chilotii jos.
Dar examenul copro este alta mancare din altfel de peste. Unul mai nasol. Cel mai nasol peste.
Cireasa a mai facut asta cand era mica. Si burtica era presupus plina cu viermisori. Nu stiu de ce dar adultii banuiesc mereu copii pe care ii au in gestiune, chiar cirese sa fie, ca au viermisori. Si ii verifica in continuu. Doar-doar li s-o confirma teoria.
Dar cireasa, in calitate de adult, nu a mai fost siluita la asa demers pana azi. Cred ca prima problema vine din faptul ca inteleg in sfarsit ca sunt nu doar ceea ce mananc. Ci si ceea ce … ma rog.
Faptul ca cineva are nevoie de treaba asta ca sa ma inteleaga mai bine, ma uimeste. Sunt redusa la statutul de mamifer primar. Si degeaba insist eu ca mai degraba as da sange sau saliva sau suvite de par. Sau chiar ganduri proaspet scoase din cap, insirate pe o ata.
Nu. Ei vor the shit. Si asta e greu de acceptat.
A doua problema, si nu e ultima, vine din logistica. Pentru ca, Sfite Sisoe, treaba asta mare si importanta nu e de facut intr-un apartament. O, nu. Hai ca daca ai wc cu anticamera, cum ziceam mai demult aici, mai treaca-mearga.
Dar de nu, tocmai ai de rezolvat una dintre cele mai absurde si rusinoase treburi din cate se exista.
Iar daca viata iti ofera un bonus. Si se intampla ca in locuinta urbana in care ti-ai propus sa faci abracadabra. Si sa transferi prin magie o bucatica de nenumit in sticlisoara si mai mica decat cea pentru pipi. Atunci se dubleaza disconfortul.
Ma rog, sa zicem ca am trecut si de faza asta. Desi cand am iesit din scara, mi se parea ca toti vecinii stiu. Si ca se uita pufnind in batjocura de dupa perdele imaculate catre cireasa maculata. Dar na, m-am aruncat in masina. Si dusa am fost, cu praf pe coada.
Ajunsa la centrul medical, cireasa a trebuit sa se explice intr-o sala cu multi oameni care aveau analize sau boli mai demne. Apoi, fara pic de menajament, a fost pusa sa scoata la iveala cele 3 sticlute.
Oamenii straini s-au uitat la ele. Apoi la mamiferul cireasa, care produsese toate astea. Apoi si-au vazut aparent de treburile lor. Dar pentru cireasa nimic n-a mai fost la fel.
Prin urmare, ma repet. Orice om mare care are de facut o coprocultura, sa nu o ia in tragic. Dar nici sa nu bagatelizeze. Recomand asa, cu multa caldura. Sa-si ia concediu 2 zile de birou. Una inainte, pentru preparare. Si alta dupa, pentru revenire psihica.
Apoi sa se izoleze de societate, inclusiv si mai ales de cei foarte apropiati. Care incearca sa fie draguti in legatura cu subiectul. Si asta este cel mai greu de suportat.
Poti pretexta o delegatie urgenta impusa de seful absurd. Ariciule, cum ai putut. Apoi sa fuga in padure singuri, cu un ciorap pe fata, pentru orice eventualitate. Inarmati cu un ziar format vechi, nu tabloid.
Sa se afunde pana in inima frunzetului. Si doar dupa ce urla timp indelungat si nu le raspunde nimeni in afara de ecou si 2-3 veverite voaioriste, sa se apuce de treaba.
Apoi, cand proba trebuie prezentata la doctor, femeile isi vor lipi o mustata si vor purta parpalac inalt. Ca sa nu fie recunoscute. Iar barbatii vor fi fardati si barbieriti proaspat si cu pantofi cu toc si o peruca buclata. Tot ca sa-si ascunda identitatea adevarata. Si sa nu fie astfel asociati cu sticluta aia.
Apoi 2-3 sedinte de terapie, in saptamana imediat urmatoare, ar putea inchide cu demnitate experienta. Va spune asta coprocireasa. Un fruct care a inteles cat e de mic. Si de nepregatit pentru asa o treaba mare.
Si de aici incolo, asa grait-a lamaie, sora mea invitata sa zica de shity business. Sa continuam:
Alo, alo, aici Lamaia. Mi s-a permis acest “guest paragaraph”, sa ma fac si eu de ras, ca intr-o buna intelegere a fructelor.
Coprolamaia nu vrea sa mai vorbeasca despre ce inseamna sa indesi o treaba mare intr-o sticla mica. Ca-n bancul acela cu esentele tari.
Eu vreau sa va spun despre transportul coproculturii. Cand n-ai masina. Si ti-e rusine in taxi. Insa in mod absurd, nu ti-e rusine de sute de oameni in autobuz. Iesi din casa, taras grapis, pe langa ziduri, ca ultimul infractor. Desi bomba chimica e ascunsa in cutii, cutiute, pungute, folie de aluminu si iar niste pungute, tu crezi ca toti din jurul tau vad cu raze x. Direct la sursa biologica.
Desi in pungute, pungi si cutiute ai bagat si un odorizant de masina, just in case, ti se pare ca plimbi un wc public. Si ca lumea crede, ce sa mai, ca te-ai cacat pe tine. Ieri.
Si-atunci cand ajungi la doctor si vezi ca ia sticluta linistit, cu mainile goale, dintre miile tale de pungi si pungute si ridica din sprancene la vederea bradutului odorizant, uiti asa de toate necazurile cu productia si transportul si te gandesti la consumatorul final.
Care scarma in cacat zi de zi. Si se si uita inauntru. Si ia notite. Si pe langa levuri, streptococi si samburi de rosie, se gandeste poate la ce va manca la pranz.
Dumnezeule. Acum realizez ca eu am avut partea usoara.
