Uite, eu nu mai am rabdare pana in ianuarie 2012. Am treaba ca la balamuc, nu-mi permit sa pierd timpul cu tot felul de conventii. Ce daca rezolutiile se fac la inceput de an.

Trebuie sa fac o inca rezolutie acum, la sfarsit de prim trimestru. E drept ca am trimis deja in lume doua rezolutii dolofane ca niste dropii. Stiu si ca lacomia strica omenia. Dar cred ca sunt cumva salvata de varianta asta de worst case scenario pentru ca acum e nitel diferit.

De data asta nu vreau sa cer universului suportul in obtinerea diverselor foloase. Rezolutia asta prematura ma ajuta pe mine sa pun negru pe alb drumul pe care doresc sa merg pana obosesc si cad jos. Odata stabilite obiectivele, ma gandesc ca e mai usor sa plec la lupta cu mine insami inspre a le indeplini.

Vreau sa invat sa zic nu oamenilor care ma ciugulesc. Desi obiectivele mele imi sunt destul de clare, raspund totusi pozitiv la tot felul de propuneri si avansuri care imi rapesc bucati importante din viata. Trag deseori ponoase in urma acestei lipse de curaj.

Insist sa incep o prietenie stransa, bazata pe respect reciproc, cu limba germana. O fi ea urata, batrana, grasa si complicata. Si cred ca mai are si alte hachite, pe care nu i le vad inca. Insa am nevoie de ea si simt ca sentimentul e reciproc.

Vreau sa alerg in parc trei seri pe saptamana. In celelalte doua o sa incerc sa stau pe cat se poate locului. Pentru asta imi trebuie doar o vointa de om nebun.

Cred ca a venit timpul sa fac pe bicicleta jumatate dintre drumurile din cosul zilnic. Vremea e propice, dorinta s-a sadit in mine. Ce mai am de facut este sa inving frica de caini, acesti mari adversari ai cireselor pe bicicleta. Si sa invat sa cooperez cu lipsa de suflet a soferilor. Floare la urechea de cireasa.

Si da. Imi trebuie mai mult timp petrecut afara din vreo incinta, orice incinta. Imi vine sa-mi fac de lucru orice, numai sa nu fiu tinuta cu forta inauntru. Trebuie sa respir aer cu pomi si pamant si cer si petale si case frumoase si oameni cu vant prin plete.

Acestea fiind zise, ma pun pe treaba.

Cireasa dormea somnu leganatu de tip cuseta de la Cluj spre Bucuresti. Si tot ce urmeaza mai jos este destul de jenant pentru ea sa istoriseasca, din doua motive.

Nu cred in vise si ma plictisesc de moarte cand altii mi le spun pe ale lor. Mi se par niste resturi de franturi de spanuri de imagini insailate de mintea care nu e in firea ei cand doarme.  Doi, scurtmetrajul, chiar daca fictiune, ma pune intr-o ipostaza jenanta. E creat totusi de mintea mea. Insa in livada se zic lucrurile pe sleau. Chiar cand ele nu-mi convin, ca acum.

Se facea ca cireasa se distra de minune intr-un hotel cu prietenul ei. Nu ma refer la chestii deocheate. Radeau, se simteau bine, era armonie, veselie si tot ce vrei. Nu stim cine este prietenul ei din vis, caci stiti cum se intampla in oniric. Nimic nu e ce pare a fi si taman cand esti sigur ca lucrurile sunt ok, ele o iau razna de tot. Un broscoi verde devine fiu de imparat rosu sau avion cu motor ia-ma si pe mine-n zbor sau de fapt ala negru care respira greu era ta-su, ma.

Apare cel mai iubit dintre pamanteni. Ne uitam ochi in ochi si ne intelegem din privi. Nu mai conteaza nimic, ne-am regasit si asta anuleaza orice alte aranjamente aveam noi prin vis, fiecare. Il iau de brat si il strang langa coasta mea cu placere, gandidu-ma ca asta-i carnea care conteaza. Mergem spre lift. Acum urma sa locuim impreuna in hotelul ca un fum.

Ajunsa la lift eu zic stai putin si privesc intr-o parte, cu diverse treburi mici ce mi se ivesc urgente sub nas. Chiar si in vis cireasa face un milion de activitati. Cand ma intorc, cel mai iubit dintre pamanteni nu mai e. Liftul, in mod bizar, e inca acolo. Ma urc si ajung la camera noastra.

Cel mai iubit dintre pamanteni nu e acolo. Merge foarte tare aerul conditionat. Pe masa este un buchet mare de narcise galbene. Florile acelea care parca au un cap galben de lumina spanzurat pe-un fir vanjos de iarba.

Armata de narcise face spre mine plecaciuni la unison de la aerul conditionat, care e foarte puternic. Mi se inclina toate spre mine si ma invita sa citesc biletul strecurat intre ele. Cel mai iubit dintre pamanteni nu e in camera. Stiu ca s-a mai zis dar ideea e ca tot nu e. Pe bilet scrie o sa fie bine.

конец

Continuarea aici.

Ale vietii valuri m-au adus deunazi in dormitorul meu conjugal. Un spatiu intr-o zona semicentrala din metropola, unde cireasa a consumat multe lacrimi dar nu neaparat de iubire.

Am urcat cu pasi sovaielnici scara nesigura catre dormitorul in care am petrecut 4 ani mari si lati din casnicia mea cu noduri si tuse si jughiuri. Am intredeschis usa cu grija si acolo era (trad. engl.: there it was). Sifonierul in care mi-am tinut lenjeria de culoare gri si pulovarasele de femeie maritata. Hainute nenumarate dar fara sare sau macar putin piper. Hainutele, ca-n viata.

Uite fereastra pe care o deschideam neincetat cu speranta albastra ca o sa vad prin ea ceva ce o sa ma izbaveasca. Uite fereastra pe care o inchideam la loc in timp ce imi tineam colturile gurii in jos, pentru ca nu gasisem nimic. Podeaua scartaie ca si atunci. Culoarea peretilor este aceeasi. Galben lamaie adormit cu nitel alb. Cireasa a ales-o, cireasa s-a bucurat de ea o vreme.

Dar astea sunt detalii lipsite de urgenta. Uite patul. Uite patul. Uite patul in care am dormit somn greu, de melasa. Somn prea linistit atatea nopti frumoase date de la Dumnezeu. Uite patul in care plangeam duminica de groaza ca trece totul pe langa mine ca si cum nici n-ar exista. Uite patul in care inginerul fara inima se odihnea in pace. E ciudat pentru cireasa sa se holbeze la un trecut asa de bine pastrat.

Dormitorul groazei e ca o camera de muzeu al ororilor matrimoniale. Mobila aceeasi, culoarea peretilor aceeasi. Si baia unde se mai consumau fapte sporadice de dragoste casnica e aceeasi. N-a uitat cireasa nimic. Ea trebuie sa ramana lucida despre ce a fost ca sa poata cladi ceva diferit in livada. Asa cum istoria roaga oamenii preocupati de consumism sa nu uite comunismul, ca sa nu cada iarasi intr-insul, cu nebagare de seama.

Dormitorul groazei este acum o camera de oaspeti. Nu doare nimeni somn regulat in el. El nu mai adaposteste mirari existentiale ale femeii minione si sforaieli cosmice de barbat cu gabarit spre marit. Am clipit repede peste privelistea asta asa de statuta in timp si am iesit tiptil. Sa nu trezim carecumva ielele care guvernau viata acestui lacas. Sa le lasam acolo, sa nu le dam noua adresa.

A relatat cireasa din dormitorul groazei. O mansarda intre doua varsta dintr-o zona semicentrala a metropolei. Unde cireasa si-a consumat ani buni in van. Dar pentru care i-au fost oferiti in schimb, drept compensatie, alti ani. Si mai multi si mai minunati.

Pare-se ca visele frumoase de-aia sunt facute. Ca sa infiripe in 4 secunde, sa te incante putin noaptea, cand nu te poti apara de asa o seducatoare deflorare, si apoi sa se destrame.

Cum te lasa ele distrat si tulburat de ideea a ceea ce ar fi putut sa devina totul daca aia era pe bune realitatea ta. Ce frumos ai fi zburat. Ce usor puteai sa schimbi identitati si geografii. Ce persoane interesante ai fi cunoscut si la ce ospete te-ai infratit cu ele. In vise, pardoseala poate fi facuta chiar si din icre de Manciuria.

Asta e cu visele de noapte. Visele de zi sunt surori bune, crede lumea, cu visele de noapte, expuse un rand mai sus.

Cica ele sunt facute sa visezi cu ochii mariti la ele cand nu se uita nimeni. Asta ca sa nu exprimi ceva asa de tainic si important pentru tine la panoul de onoare. Si apoi, cand cel mai probabil nu vei reusi, sa suporti mai usor infrangerea. Faptul ca nu stie nimeni te ajuta sa nu cazi in ridicol nereusind sa le atingi. Stii doar tu.

Si, cum ai crosetat la visul cu pricina, ramai tulburat pe vecie de gandul asta ispititor. Gandul ca ce fata ar avea viata ta daca lucrurile ar arata ca acolo, in sceneta care s-a tesut intr-o clipita la tine cap. Mereu cu tine in rol principal. Si mereu iei Oscarul pentru rolul asta al tau, in care te-ai distribuit. Pentru ca il joci asa de bine incat ti se potriveste ca o manusa din piele facuta din bambi si puiul ei.

Dar ce voiam in fapt sa zic este ca lucrurile nu stau asa. Stiu sigur. Visele de zi, alea construite cu pofta de om lucid, pot fi imblanzite de catre cel le fabrica, adica de catre mine. Si pot fi aduse la mine in ograda, unde sa le momesc sa si stea. Stiu pentru ca mi-am indeplinit cateva destul de gogonate.

Visele mele erau din alea atat de umflate cu pompa ca pareau chiar vise de noapte. Din cele in care toata realitatea se altereaza. Si totusi le-am facut in plin soare, din panja de paianjen de fir de aur. Si apoi le-am depanat cu grija, expunandu-ma in public si explicandu-le. Poate si asta m-a ajutat.

Am trecut tabu-ul cu visele omului care sunt asa de importante, incat iti vine sa taci despre ele. Si odata ce cireasa le-a pus pe tapet, sa rada lumea la ea si la ele de asa fantasme, a facut un fel de contract. S-a gandit ca nu-si permite sa fie aratata cu degetul pentru asa un esec esential. Si atunci a pus osul la treaba si le-a adus acasa.

Visele nu sunt sa le nasc, sa le sigilez in sticlute mici cu dop zdravan si sa nu le mai las sa iasa niciodata de acolo. Visele de zi sunt vise de pus mana mereu pe ele. Ca sa le inteleg mai bine, tot mai bine, si sa le las sa zboare dirijat, incotro vreau eu.

Obligatia ciresei este sa faureasca vise de zi noi. Si apoi sa alerge dupa ele pana le prinde.