Tot anul ma stradui sa fac cat mai multe lucruri.
Ma rasucesc enorm si impart fiecare zi in feliute subtiri de tort. Unele segmente care cad mai greu la stomac, ca tortul de ciocolata. Altele sunt mai lejere, un fel de tort de bezea cu fructe. Sau diplomat, daca stiti.
Feliutele mele de timp sunt extraordinar de dense si de inghesuite unele in altele. Crema de la una se mai ia pe cireasa alteia. Blatul insiropat al uneia se mai amesteca prin frisca alteia. Asta pentru ca nu sunt niciodata pregatita sa renunt la ceva din ce cred eu ca am de facut.
Indes mereu prea multe ingrediente in economia unei biete, singure zile.
Chiar si weekendurile sunt tot prilejuri de relaxare impartite pe feliute, ca si restul traiului. Rareori prinzi cireasa in papuci de casa, fara vreun plan de bejanie sau macar 5-6 vizite de facut sambata si vreo inca pe-atat duminica.
Matusi, prieteni, sport, mancare, filme si mama de cireasa. Toate sunt combinate in moduri versatile cu mici activitati din categoria cireaso, asta chiar trebuie sa faci.
Acestea fiind zise, cum sa nu raman traznita de ideea de a nu face absolut nimic, timp de mai multe zile in sir? Sa ma scol adica dimineata fara sa am lipita de frunte o lista cu diverse activitati care se cer intreprinse.
Ce nebunie. E tulburator sa descoper cum se fabrica nimicul eu, facatoarea de tot felul de lucruri pe banda. Practic am fost ocupata toate zilele astea cu o gramada de portii zdravene de nefacut nimic. Feliute de tort egale si foarte satioase.
O schimbare asa de dulce. Nici net nu prea am avut. Am stat perioade lungi intr-un spatiu stramt, cu oameni dragi si carti si un pat. In timp ce afara ningea. Ce bine e sa nu faci nimic cat e ziulica de lunga. De ce nu mi-o fi reamintit cineva ca se mai poate si asa. Pe scorbura mode.
Dar na. Azi e luni si mi s-a dat un nou an pe mana. Unul in care sa fac eu ce m-oi pricepe mai bine. Sa vina tortul cu programul zilei de azi, sa-l inghit cu fulgi cu tot.
