SANUCA

Nu, nu e gluma nesarata de 1 aprilie.

Am fost sa salvez chinezi pentru a treia oara. Stiu ca pe unii i-am plictisit periculos cu subiectul asta. Iaaaar cu chinezii? Ce atata desfasurare de forte pentru nimic? Ne-am cam sastisit noi, romanii. Si le avem pe ale noastre. Da-i ma-sa-n cur.

Dar cum eu nu urmaresc sa-mi fac campanie de imagine cu actiunea asta, ci sa ajut pe bune. Nu ma deranjeaza deloc sa insist. A inceput asa. M-am dus si a doua si a treia oara. Nu sunt deloc sigura ca mai ajung a 4-a oara. Pentru ca am si eu limite, desi pare ca nu.

Am aterizat in tabara sigura pe mine, fara panica, cu lamaie. Doar sunt de-a casei. Am oprit racheta albastra la locul stiut, ca de obicei. Nici nu parea ca sunt chinezi, doar 3-4. Eu putin dezamagita. Cui dam toate astea?

Pate de ficat, banane, salam, paine, tigari, branza, paine, ciocolata, zahar, conserve de carne, portocale, croissante, mere si cate si mai cate. Un portbagaj plin cu de-ale bagatului in gura.

In momentul in care am dat la iveala prima punga. Au venit alergand cu mic cu mare, de fapt mai mult cu mic si pricajit decat mare. Zeci de chinezi. Voi credeti ca eu nu sunt in poza de mai sus. Problema e taman ca sunt pe undeva.

O armata de teracota necunoscuta mie pana acum. Cu mutre abrutizate, de animale disperate. Chinezii n-au mai avut rabdare sa le inmanez eu bucatele. M-au impresurat si au intrat jumate la mine in portbagaj.

M-am trezit stransa intre ei ca o cireasa-sardea. Impinsa de colo-colo. Chinezii au cotrobait si au luat tot ce parea sa le apartina. Au dat iama si prin plasa mea cu chestii persoanale de cireasa.

Faptul ca nu vorbim aceeasi limba nu a ajutat. Desi cred ca atunci cand omul nu mai are nimic si se poarta ca un animal hamesit. Poate sa vorbeasca orice limba, ca tot degeaba e.

Disperarea i-a facut sa nu-mi dea drumul imediat. Ci sa mai cotrobaie prin portbagajul care din plin acum era oh, asa de evident de gol. Dar ei intorceau din nou totul de dos. Doar-doar o mai fi ramas ceva pitulat, in palaria mea de soare.

In timpul asta lamaia statea stupefiata, nestiind ce sa faca si cum sa intervina sa ma scape. Oricum, chiar daca ar fi vrut sa faca ea niscaiva figuri de ninja. Ce pot face doua fructe fata in fata cu armata de teracota ajunsa la limita ei cea mai de jos.

Mi-a fost frica rau. Stiu ca ei s-au bulucit asa pe noi pentru ca nu mai au nimic. Pentru ca sunt infometati si murdari si cu nervii la pamant. Stiu ca ei stiu ca am venit cu intentii bune si ma apreciaza si n-au vrut sa ma sperie.

La sfarsit, dupa ce ne-am desclestat. S-au prins ca tremur si nu sunt in apele obisnuite in care se scalda o cireasa. Mi-au zambit si unul chiar a aplaudat. Ca la prima noastra intrevedere.

Eu nu mai pot merge singura la chinezi. Dar rugamintea mea merge in continuare. Acum, mai mult ca oricand. Chinezii prizonieri in mioritic au nevoie de ajutor cat se poate. De mancare si apa si tigari si paine goala. Si orice puteti duce acolo. Sunt inca vreo 100.

Multumesc pentru mancare si bani lui adrian, programatorul, lui mimi, suricata americana. Si stefaniei, pe care as vrea sa o cunosc mai bine. Si LieiLiei, pe care ma bucur enorm ca am intalnit-o si care m-a intrebat cu ce imi plac mie cornuletele umplute.