cum aleg femeile ghetarul

ianuarie 24th, 2011

Se da premisa. Trei femei se hotarasc sa cucereasca alpii. Poftim pozna.

Au pentru asta la dispozitie o saptamana si deci trebuie sa isi aleaga cu iscusinta o bucatica de poveste austriaca. Pentru ca barbatii lipsesc cu desavarsire din aceasta aventura, ele se straduiesc sa se organizeze cat mai bine. Se straduie sa imite cat mai aproape de adevar logistica vazuta atunci cand sexurile de preferinta tari erau capii de coloana.

In acest context, cireasa isi aduce aminte, scrutand negura vremurilor, ca inginerul fara inima alegea mereu o statiune de ski in care exista un ghetar. Asta pentru situatiunea in care, schiorul prevazator nu gaseste partiile tapetate cu zapada suficienta. Pe asemenea de urgie, zdup pe ghetar. Baga la cutie cireasa aceasta recomandare si nu-i mai da drumul. E incantata ca este asa de profesionista in alegerea unui loc pentru o vacanta de neuitat.

Zis si facut pune cireasa mana streasina la ochi si alege o statiune cu un falnic ghetar. A mai fost dumneaei aici, acum un numar impresionant de ani. I-a placut valea, i-a placut ghetarul si a zis ca de ce sa faca experimente. Sa mergem mai bine la sigur, in regiunea Styria. Si-a convins colocatarele de masina si vacanta si pe-aci ti-e drumul.

Deci cireasa, a cherry si poneiul pornesc in marea lor aventura. Reusesc ele sa depaseasca ceata deasa pe timp de noapte. Se lupta apoi cu pompita de sters parbrizul care nu vrea sa elibereze de buna voie smac pentru a se face lumina. Descopera calatoarele cu ochi fugitiv timisoara si fac popas peste noapte intr-o pensiune cu pat incapator.

Ajung in statiunea cu ghetarul, se instaleaza cu un catel si toti purceii din dotare la fata locului. Incep sa skieze pe cei 4 munti ce le inconjoara cu ale lor frunti dalbe. Se gudura pe creste ca niste copii, se dau de-a dura, fac tumbe cu sau fara voia lor. Si in ultimele zile se gandesc totusi sa verifice domnule ghetarul asta, sa vada cum mai arata el.

Beau femeile beri de sete napraznica, precum barbatii. Stau la soare lenes, ca pisicile. Incearca sa adune cat mai multi kilometri zilnici de alunecare, ca niste schiori profesionisti ce se afla. Si cand sa se indrepte spre ghetar, ia-l de unde nu-i si pune-ti pofta-n cui. Ghetarul era in inventar si revizie generala pentru o vreme.

Deci tragem urmatoarele invataminte si povete. A invatat cireasa de la inginerul fara inima ca la ski musai sa mergi langa un ghetar, pentru backup. Pana aici totul bine. Dar n-a invatat nici de la el si nici de la alt purtator de sex vanjos sa verifice printr-o serie facila de clickuri daca ghetarul e inca acolo, in picioare, netopit. Sau daca e deschis si daca nu cumva a fost mutat, pentru eficienta, intr-o regiune mai profitabila. Sau daca nu au dat turcii peste el.

Asa aleg femeile un ghetar.

cireasa si balenele, daca ar fi

septembrie 15th, 2010

Explicam unei prietene deunazi ca zau daca stiu ce ar trebui sa ma fac cand o sa fiu mare. Adica, daca chiar imi vine sa fug in graba peste granita, sa ma salvez din tara mea, zau daca stiu care ar trebui sa fie meseria mea noua. M-am gandit inclusiv  la brutar-cofetar-blanar. Dar o directie ferma nu am dibuit, ceva pe care sa ma pot baza.

Prietena mea locuieste undeva departe, peste mari si tari. A stat ea o vreme pe ganduri si apoi m-a contactat. Am gasit, mi-a zis, cireaso. Si mi-a dat un link cu un job de vara, pentru anul viitor. Tot ce am de facut este sa ghidez turistii in mod agreabil in timp ce ei viziteaza balene, undeva in Norvegia. Intai am ramas stupefiata.

Cum sau ajung eu, adoratoarea de soare-cat-incape, sa port mereu o jantilica groasa care sa ma apere de stropi inghetati si sa mananc ren uscat. Asa ceva este de nepermis. Probabil ca ar trebui sa ma trezesc si cu noapte bine instalata in cap. Si sa devin o experta in balene, pe care sa ajung sa le cunosc ca pe propriul meu buzunar drept.

Ar urma sa stiu cand vor aparea balene, luandu-ma doar dupa tremurul usor al pojghitei de apa. Si sa stiu ca nu vor aparea cu siguranta, nu azi, uitandu-ma la cum inoata de relaxate, in stil bras, bancuri de pestisori argintati si relaxati ca nu au ucigasul pe cap. As fi la curent cu viata emotionala a balenelor, cu ultimii pui din turma de balene si cu intrigile balenelor mai batrane, care se plictisesc acolo, in Norvegia.

In final probabil ca as ajunge sa vorbesc baleneza la perfectie. Intai ea si apoi as avea norvegiana la degetul meu cel mai mic. As purta caciuli de foca si as savura un sandvis cu untura de, cum altfel, balena. Dar in scurt timp mi-ar fi mila sa mai mananc din carnea noilor mei prieteni, balenele, si as deveni vegetariana. Urmand sa ma hranesc doar cu o specie de alge si 3 kilograme de plancton.

Apoi m-am linistit. Am citit fisa postului cu atentie si mi-am dat seama ca degeaba mi-am pus problema promenadei alaturi de balene. Nici macar nu ma calific pentru interviu. Pentru a petrece timp cu amatorii de balene trebuia cireasa sa fie biolog sau macar specialist in mediu. Si cireasa o fi ea specialist dar nu in de-alde de-astea.

Dar pentru ca am primit de la cineva care ma cunoaste o oferta asa de extraordinara, am prins curaj. Am zis sa investighez mai departe. Daca sa zicem as nazui sa plec din Ro, ce s-ar putea alege de mine. Ce meserie credeti ca ar putea dovedi cireasa in straintate. Astept cu mare interes sa sug & asimilez comenturile voastre pline de intelepciunea lumii.

despre dor si parloage

iunie 2nd, 2010

Ce se mai falesc romanii cu faptul ca au inventat cuvantul dor. Desi eu as zice ca strainii se descurca destul de bine cu varianta imi lipsesti. Tot dor de fapt inseamna si asta.

Mie mi se pare ca nu pe notiunea asta ar trebui sa insistam noi ca surda pe mormant sa avem copyright. De ce sa ne cramponam de ceva ce nu suntem siguri ca am generat doar noi pe lume, cand stam bine la alte capitole. Uite, de exemplu parloaga. Cu ea ne putem fali fara grija.

Pentru cei ce nu simt nicio vibratie la auzul acestui cuvant, parloaga este o bucata de pamant tipic romanesc, pe care nu se cultiva nimic. Pe ea creste in devalmasie iarba in smocuri lungi, nefrezata de vreo mana de om.

Iarba este amestecata pe alocuri cu spini, buruieni si chiar are petice de pamant pur si simplu, maro. De fapt am numit impropriu parloaga bucata de pamant. Parloagele sunt terenuri intregi care arata conform descrierii de mai sus, cu mici dar foarte mici diferente, in functie de relief.

Acest obicei, parloaga, nu face parte dintr-o strategie agrara la nivel national. Desi ea apare, cu insistenta unei muste care vrea sa ti se puna dimineata pe gura, pe tot teritoriul tarii. Cu accente mai apasate in anumite zone. Parloaga nu este gestionata regional, desi fiecare regiune are macar una.

Parloaga a fost o data un teren roditor si muncit de un om, ajutat de un cal, bou sau o masinarie mai moderna. Parloaga a avut viata si vointa proprie si a indestulat, proabil timp de mai multe generatii, niste guri de oameni legati de pamant asa cum suntem noi azi legati de net.

Parloaga de azi (de fapt terenul ingrijit si roditor de mai ieri) reprezinta de fapt doar o grija in minus a cuiva. Cand era teren, ea avea nevoie de atentie, implicare, management si chiar iubire. Si oferea in schimb lucruri de bagat in gura.

Parloaga de azi asigura proprietarului ei mai multe ore de somn. Si mai ales ea ii garanteaza o siesta ferita, la racoare, pe timp de vara. In timp ce tot felul de oameni cam nebuni si transpirati la maximum secera sau culeg ceva, pe un soare orbitor.

Desi am cutreierat multe pamanturi streine, nu am mai vazut parloage. La modul general, oamenii se straduiesc sa-si cultive pamantul aflat in folosinta. Ba unii chiar se chinuie groaznic, teraseaza cu eforturi mari, iriga cu picatura, stau in genunchi si pigulesc aplecati asupra pamantului. Scot produse agro din piatra seaca, la propriu.

Consider deci ca parloaga este o dovada clara a resemnarii omului ei si a alienarii lui fata de un pamant care are prea multe pretentii. Si ca este completamente romaneasca. Intre noi fie spus, in mod curios, bulgarii nu s-au prins ca se poate si asa. Desi vecini pe atata granita, bulgarii chiar nu stiu ce-i parloaga si la ce se foloseste.

Si atunci, revin. De ce ne batem capul cu atata dor? Parloaga-i frate cu romanul.

am o reteta de frumusete

mai 12th, 2010

M-a intrebat o zana pe nume Diana ieri ceva, in mod public, deci nu-i chip sa nu-i raspund. Cica ce cred eu ca trebuie intreprins ca sa arat bine in pielea mea. Goala pe de o parte, dar si imbracata.

Probabil ca ea pleaca de la premisa ca deja eu ma simt bine in pielea mea. Da, s-a prins, ma comport in ea precum pestisorul de aur in apa. Ma simt bine si inca bine de tot. Desi pielea mea e fina, ea nu e perfecta. Si totusi eu nu vars vreo lacrima din cauza asta, nici macar cand sunt deprimata.

E drept ca nici n-am dat pana acum, in scurta mea experienta amoroasa, peste vreun barbat care sa fuga dimineata urland din dormitor pentru ca mi-a vazut un cearcan. Nici nu am intalnit unul care a dat, strangandu-ma tare de o coapsa, de coaja mea de portocala, si s-a dezlipit de mine dezgustat, spunand cireaso, uita numarul meu de telefon.

Sigur ca nu o sa ma apuc sa spun acum ca doar frumusetea din interior conteaza. Si ca exteriorul e doar asa, o coaja de nuca menita sa atraga spre binecuvantatul miez doar pe cunoscatorii care se califica. E misto ca femeile sa arate bine.

Chiar cred in zicala aia ca barbatul trebuie sa fie putin mai frumos decat dracul. El trebuie sa faca alte chestii care sa ma faca sa-l iubesc. Sa fie amuzant, sa faca bine sex, sa nu-mi fie frica cand sunt cu el pe strada si ne incolteste o haita de caini urbani. Ah, iar vorbesc despre barbati, cand eu de fapt trebuia sa zic reteta.

Am observat ca ce ma face pe mine sa arat cel mai bine, pe langa niste produse cosmetice, este un melanj facut din alte smecherii. Arat foarte hot daca sunt vesela, daca am mancat bine, daca am in minte o vacanta misto, daca e vara, daca dorm 8 ore, daca fac sex-sex-sex.

Deci uite cu ce ma intretin in mod constant ca sa fiu cireasa care m-a consacrat. Stau mult la soare. Beau soare cum bea boul apa. Ma dezbrac de cate ori pot, ca sa capat o suvita de raza de soare, cat de mica, care sa ma stranga in brate. Am mereu la mine costumul de baie. Poate doar cand merg la dentist imi lipseste.

Ma gandesc la fiecare masa ca si cum e vitala. Si din punct de vedere hedonistic, adica sa-mi placa ce-mi intra in gura, dar sa fie si sanatoasa, ca sa fiu frumoasa prin neboala. Cu toate ca sunt atenta la hrana, din cand in cand, poate de doua ori pe an, mananc ceva prajeala preferata si pufuleti si un tort intreg, jofra.

Mananc la rastimpuri si biftec tartar, pe scurt carne cruda. Sunt atenta sa mananc si carne de om, cata incape intr-un trup destul de putintel. Imi plac la nebunie oamenii si mi-i tin pe langa mine pe cei exceptionali. Iau doze mari din oameni si asta ma tine mereu in forma. Nu plecati nicaieri, ca ma uratesc si mor.

Lenevesc rar. Ma misc in continuu, ca un pastrav care are un fir de 220V in fund. Ma duc la concerte rock. Fug in fiecare weekend pe undeva, de obicei. Ma dau cu bicicleta, cand se poate. Alerg cu placere, asta face carnea tare si abdomenul frumos de tot.

Deci, Diana, poate ti-am raspuns. Ca sa arat bine si sa ma simt bine in pielea mea, trebuie, pe langa un par spalat zilnic, o crema fina de ochi, una de fata, si un parfum care sa ma seduca pe mine in primul rand, sa fiu vesela. Si binedispusa. Si ca sa ajung acolo, fac toate cele de mai sus plus multe altele. Unele de spus, altele nu.

cireasa pe post de instalatie

ianuarie 5th, 2010

lumini

Semeni cu o instalatie de pom, mi-a zis prietenul meu imaginar I. M-a fulgerat imediat gandul ca prietenii, fie ei si imaginari, spun lucruri complet traznite.

Declaratia asta a venit dupa ce ne-am uitat amandoi o vreme, cireasa si fizician, cu ochii fixati in isteriile luminitelor de sub acest pom urias. Bradul nostru de Craciun 2009. Copac intre copaci. Luat cu sudoarea noptii de din vale de Obor.

Parea ca s-a gandit mult la treaba asta, I. Cu ce s-o aseman eu, cu ce s-o aseman eu. Cu o varza nu, cu o barza nu, cu un viezure nu. Si bucuros ca in sfarsit i-a dat ciresei de capat, a facut publica constatarea.

In primul moment nici n-am stiut daca sa ma bucur sau nu. Cert e ca m-a mirat, dupa ce am alocat putin timp de gandire, profunzimea observatiei. Pentru ca, vedeti boieri dumneavoastra, instalatia mea de pom nu e una nobila sau catusi de putin discreta, intr-o singura culoare.

Nu, domnule. Instalatia de pom este o varza de luminite de culori diferite, vreo 5. Care ba se aprind toate odata si raman asa o vreme. Ba fiecare pe rand, cu fade-in si fade-out. Ba se stinge de tot si sta putin in felul asta, sa se gandeasca ce sa faca in continuare.

In plus, din cand in cand, parca e apucata de streche. Ca cireasa. Si din cand in cand clipoceste ca si cum ar vrea sa-ti ia mintile. Ca cireasa. Alteori tace, albastra. Ca cireasa. Sau semnaleaza nereguli in sistem. Nereguli de avertizare, culoarea rosie. Ca cireasa. Alteori afiseaza lumina aurie si atat, solara. Ca cireasa.

Si dupa ce I. mi-a semnalat toate astea, m-am mai linistit. E de bine. Cireasa seamana intr-adevar cu o instalatie. Dar asta nu e rau. Ci bine rau. Cireasa e vie si colorata. Pentru I. dar si pentru altii, care nu s-au prins insa cu ce sa o asemene.