Sunt genul de fruct care tanjeste dupa relatiile armonioase. Relatiile care cresc, tin in pantec si apoi nasc bomboane fondante pe oriunde isi duc existenta lor serena.

Incerc sa ma inteleg zambind cu prietenul meu. Nu gasesc placere in nabadai sau siroaie de lacrimi sarite cu nervi din ochi. Ma pricep sa ma imprietenesc cu farfuria de mancare ce-mi sade dinainte. Asteptand sa fie devorata de coltii ascutiti de cireasa mare iubitoare de potol.

Dar cand vine vorba despre relatia mea cu hartile lumii. Trebuie sa recunosc ca e vorba despre o interactiune dragoste-ura. Care se sfarseste prin abandon si instrainare a uneia din parti. Si nu sunt eu aceea, de-mi e harta ea.

Eu incerc intai sa ma feresc de un potential esec. Refuz incruntata sa deschid harti. Si le indes insistent in mana vreunui inginer iscusit sau vreunei femei mai barbatoase.

Cand insa e musai sa frunzaresc cate o harta, totul decurge asa. O despaturesc increzatoare, cu inima curata. Incerc sa uit ce am patit cu alte harti. Si sa purced in noua aventura cu ochi noi, inocenti.

Ma port ca atunci cand intalnesc un barbat ce are pe vino-ncoace. Aa, uite o harta. Am nevoie de ea ca sa ajung unde vreau eu. Buna ziua, harta. Buna ziua, cireasa. Hai sa petrecem ceva timp de calitate impreuna.

O deschid si mi se ofera toata. Identific anevoie unde sunt si unde vreau sa ajung. Dupa ce ma folosesc de ea fara scrupule, doresc sa o strang. Dar mai fa-o cireaso la loc, daca poti. Incerc cateva strategii de impaturire. Nu prea merge.

Ma zgaiesc cu atentie la urmele protoimpaturirii ei initiatice. Vreau sa inteleg in ce formula a vazut ea lumina zilei. Ca sa o pot aduce aproape de origini, si nu in sensul trivial. Incerc varianta dupa varianta.

Stau in mijlocul unui oras nou. Soarele ma bate in memeaca. Sau frigul imi musca din obrazul transparent. Si in loc sa ma uit la monumente, eu incerc sa gestionez harta. Insa harta se iteste la mine umflata nesanatos. Si evident prost impaturita.

Eu o fortez sa stea cum o pun. Ea, de stres, se incordeaza si plezneste pe la incheieturi. In momentul asta al relatiei noastre, imi devine foarte neplacuta intovarasirea cu harta.

Mie mi-e sila sa o mai deschid. Dar incerc sa nu fac public lucrul asta. Poate ca imi trece si o sa am iar chef sa o las sa ma duca unde am treaba. Inca o mai port dupa mine, mic cadavru inghesuit in viata si geanta mea.

Dar pana la urma nimic nu functioneaza unilateral pe lumea asta. Ci intr-o stransa si vitala interdependenta. Asa ca harta simte animozitatea mea. Si se deterioreaza vazand cu ochii. Sunt eu sensibila azi? Sau asta iarasi seamana cu relatiile fruct-barbat?

Harta se umezeste de la caldura. Se murdareste de altceva prezent la mine in geanta. Se mototoleste si se crapa si mai tare. Apoi devine gri la fata si nici nu mai stie sa arate directia. Chiar daca as pune-o eu sa faca asta pentru mine.

Si aici se intampla la fel cu orice harta. Si cu cele de Istanbul, si de Paris si de Shanghai. Asa de tare ma enerveaza existenta ei, incat o pierd repede. Nu e un lucru constient, descotorosirea asta.

Eu, de ma intrebati, vreau sa o tin. Sunt convinsa ca o sa mai am nevoie de ea. Chiar daca ne-am racit si nu mai suntem asa de apropiate ca inainte. Dar mintea mea face un switch si, independent de mine, ma instraineaza de harta. Sau mai bine zis pe ea de mine.

O uit pe un scaun de cafenea. Sau pe gardul de piatra al unei manastiri. Sau pur si simplu in trenul care o poarta mai departe.

Voi vedeti cum seamana hartile cu barbatii? E uimitor. Una dintre deosebiri este insa clara. N-am convins pe niciunul sa stea, macar o vreme, la mine in geanta.

Sunt genul de fruct care tanjeste dupa relatiile armonioase. Relatiile care cresc, tin in pantec si apoi nasc bomboane fondante pe oriunde isi duc existenta lor serena.

Incerc sa ma inteleg zambind cu prietenul meu. Nu gasesc placere in nabadai sau siroaie de lacrimi sarite cu nervi din ochi. Ma pricep sa ma imprietenesc cu farfuria de mancare ce-mi sade dinainte. Asteptand sa fie devorata de coltii ascutiti de cireasa mare iubitoare de potol.

Dar cand vine vorba despre relatia mea cu hartile lumii. Trebuie sa recunosc ca e vorba despre o interactiune dragoste-ura. Care se sfarseste prin abandon si instrainare a uneia din parti. Si nu sunt eu aceea, de-mi e harta ea.

Eu incerc intai sa ma feresc de un potential esec. Refuz incruntata sa deschid harti. Si le indes insistent in mana vreunui inginer iscusit sau vreunei femei mai barbatoase.

Cand insa e musai sa frunzaresc cate o harta, totul decurge asa. O despaturesc increzatoare, cu inima curata. Incerc sa uit ce am patit cu alte harti. Si sa purced in noua aventura cu ochi noi, inocenti.

Ma port ca atunci cand intalnesc un barbat ce are pe vino-ncoace. Aa, uite o harta. Am nevoie de ea ca sa ajung unde vreau eu. Buna ziua, harta. Buna ziua, cireasa. Hai sa petrecem ceva timp de calitate impreuna.

O deschid si mi se ofera toata. Identific anevoie unde sunt si unde vreau sa ajung. Dupa ce ma folosesc de ea fara scrupule, doresc sa o strang. Dar mai fa-o cireaso la loc, daca poti. Incerc cateva strategii de impaturire. Nu prea merge.

Ma zgaiesc cu atentie la urmele protoimpaturirii ei initiatice. Vreau sa inteleg in ce formula a vazut ea lumina zilei. Ca sa o pot aduce aproape de origini, si nu in sensul trivial. Incerc varianta dupa varianta.

Stau in mijlocul unui oras nou. Soarele ma bate in memeaca. Sau frigul imi musca din obrazul transparent. Si in loc sa ma uit la monumente, eu incerc sa gestionez harta. Insa harta se iteste la mine umflata nesanatos. Si evident prost impaturita.

Eu o fortez sa stea cum o pun. Ea, de stres, se incordeaza si plezneste pe la incheieturi. In momentul asta al relatiei noastre, imi devine foarte neplacuta intovarasirea cu harta.

Mie mi-e sila sa o mai deschid. Dar incerc sa nu fac public lucrul asta. Poate ca imi trece si o sa am iar chef sa o las sa ma duca unde am treaba. Inca o mai port dupa mine, mic cadavru inghesuit in viata si geanta mea.

Dar pana la urma nimic nu functioneaza unilateral pe lumea asta. Ci intr-o stransa si vitala interdependenta. Asa ca harta simte animozitatea mea. Si se deterioreaza vazand cu ochii. Sunt eu sensibila azi? Sau asta iarasi seamana cu relatiile fruct-barbat?

Harta se umezeste de la caldura. Se murdareste de altceva prezent la mine in geanta. Se mototoleste si se crapa si mai tare. Apoi devine gri la fata si nici nu mai stie sa arate directia. Chiar daca as pune-o eu sa faca asta pentru mine.

Si aici se intampla la fel cu orice harta. Si cu cele de Istanbul, si de Paris si de Shanghai. Asa de tare ma enerveaza existenta ei, incat o pierd repede. Nu e un lucru constient, descotorosirea asta.

Eu, de ma intrebati, vreau sa o tin. Sunt convinsa ca o sa mai am nevoie de ea. Chiar daca ne-am racit si nu mai suntem asa de apropiate ca inainte. Dar mintea mea face un switch si, independent de mine, ma instraineaza de harta. Sau mai bine zis pe ea de mine.

O uit pe un scaun de cafenea. Sau pe gardul de piatra al unei manastiri. Sau pur si simplu in trenul care o poarta mai departe.

Voi vedeti cum seamana hartile cu barbatii? E uimitor. Una dintre deosebiri este insa clara. N-am convins pe niciunul sa stea, macar o vreme, la mine in geanta.

Am semanat o calatorie la capatul lumii. Pai si atunci nu normal ca am cules diferente culturale?

V-as mai putea povesti despre asta inca un an. Dar trebuie sa ma opresc odata si-odata. Nu mai pot sa o tin langa cu treburi de acum o luna. Viata in livada merge inainte.

Uite, tocmai se prefigureaza un weekend la Paris. Si eu am tot ramas inchistata in absolutul asiatic. Asa ca am stat si m-am gandit profund la un rezumat. Pe care sa-l pot imparti cu cine-ntreaba si mai ales cu cine-asculta.

Si am ajuns catinel la urmatoarea concluzie, legata strans de aventura mea asiatica.
Exista cateva recorduri personale. Pentru care ma puteti invidia cateodata si compatimi, poate, alta data.

Am facut cea mai lunga calatorie cu avionul. 13 ore in care nu am avut nimic de citit. Si am fost tintuita locului, doar cu un contabil malaez la dispozitie. Simpatic de altfel. Si jenat ca eu scriu si el e contabil.

Am calatorit in rastimpul celor 23 de zile peste 30,000 de kilometri. Un fel de ocol al pamantului, mi se sufla din public. Recunosc ca n-am stiut asta. Eu am alte treburi. Cum ar fi sa fiu draguta. Mi s-a mai zis.

Am dormit in fiecare noapte de vacanta intr-un loc diferit. Am calcat in picioare conceptul potrivit caruia concediul este ca sa ne odihnim. Am lansat proiectul revolut concediul este ca sa ne rupem in doua, departe de casa.

Am facut cea mai lunga calatorie cu trenul. Am stat culcata pe spate 22 de ore, pe ruta Shanghai-Honk Kong. In timpul calatoriei, din motive de neinteles acum, mi s-a parut ca o filipineza si mai mica decat pitica cireasa este lucrul cel mai incantator pe care l-am vazut vreodata.

Am stat la cea mai rea cazare din viata mea. La etajul 13 al unui bloc din Hong Kong. O gaura de cartite, fara ferestre si deci fara aer. Patul nu avea asternuturi complete. De cele pe care le avea nu-mi venea mie sa ma lipesc.

Dusul nu avea apa calda. In tavan spanzura un ventilator care mi-a accentuat durerea deja apriga din gat cu 68%. Dar fara de care nu se putea continua viata. Nu-mi bat capul sa explic cum am ajuns acolo. Bine ca am reusit sa plec.

Am vazut cea mai frumoasa priveliste nocturna din viata mea. Golful din Hong Kong m-a imbatat cu sumedenia de gadgeturi chinezo-englezesti puse la bataie. Arata ca un imens tort cu lumanari aprinse in cinstea mea.

N-am atins furculita, cutit sau lingura timp de 23 de zile. Nici macar cand situatia o impunea. Am sorbit, am plescait, am apucat ca un animalut cu mana mancarea. M-am descurcat taraneste.

Am facut pentru inceput pipi in wc-ul fara de usa din constructia lui initiala. Uitandu-ma in ochii unei chinezoaice. Care facea si ea, slava Domnului, tot pipi.
S-a intamplat la Orasul Interzis. Cum stai cu fata la intrare, imediat in stanga.

Am facut apoi pipi hard-core, nepasatoare, in wc-ul mixt si fara usa al unui sat de pe raul Li. Chiar nu mai conta.

Am urcat cele mai multe trepte din viata mea, in cel mai scurt timp. Este vorba despre Marele Zid. Am facut asta sub un soare nemilos si pus pe rele. In timp ce serpi de foc mi se tarau incet pe sub pielea capului, provocandu-mi umflaturi caraghioase. Ca in X files.

Am intrat aproape zilnic in McDonald’s, impotriva convingerilor mele. Dar am pus si gura pe 7 fructe noi. Maiestoasa guava, molicul de papaya, atatatorul fruct al dragonului, bizarul fruct stea, ademenitorul mirt indian si inca doua, complet necunoscute. Sa le zicem imbietorul si acrisorul.

Am avut cel mai mare numar de bube pe cm patrat, din cauze ramase necunoscute. Nu m-am mai scarpinat niciodata atat de mult si de vartos. Am stat inerta langa zeci de mii de produse numai bune de cumparat. Aveam bani in buzunar si nu am luat un ac.

Am mancat zeci de coltunasi. Am mancat exact atati coltunasi cati am putut inghiti fara sa chem salvarea chineza. Am bagat la raft sute de coltunasi. Am mancat mii si sute de mii de coltunasi, cred. O sa ma intorc sa desavarsesc ce-am inceput.

Tot acum am mancat si cei mai buni cartofi din viata mea. Mai buni chiar decat cartofii cu ou gatiti de grasa mea matusa. Ce-or face thailandezii si malaezii cu acesti cartofi nu stiu. Dar rezultatul e tulburator si m-a afectat pe viata, cred.

Am completat 14 declaratii in care m-am jurat pe ce am mai sfant ca nu-mi curge nasul. Si ca nu m-am vazut cu nimeni caruia sa-i curga, in ultimele 7 zile. Si am cumparat cearceafuri de matase zmeurie.

Destul, cred eu, pentru o vreme. Cam asa arata lucrurile cele mai trasnite pe care le-am facut acolo. Stiti voi unde. Si gata cu povestirile de pe taramul indepartat. Buna seara, Bucuresti.