Disclaimer: asta nu este un post vesel, umoristic, giumbuslucar.
Dar este ceva ce mi se intampla, asa ca trebuie sa scriu. Tomato cu scufita, tu, mai ales, te rog sa nu citesti. Stiu eu ce stiu.
Am o matusa grasa. Cred ca toata lumea are. Da, dar a mea nu e doar o matusa grasa, ci si una tare misto. E matusa cu mult umor, e o matusa careia ii bubuie capul de desteptaciune.
Ce mai tura-vura. E o matusa pentru care sunt dispusa sa fac tot felul de lucruri. Si asta o face asa de speciala. Incat sa intre si pe blog, unde poate sa devina personaj principal.
Pentru ca ea mai are o functie. Cand am o dilema legata de oameni sau situatii limita, tot la ea ma duc. Sa-mi spune ce crede ca trebuie sa intreprind. Moment in care o numesc oracolul din balta alba. Dar despre asta alta data.
Matusa asta cam pleaca in canada, des de fapt. Si cand pleaca, ma lasa pe mine sa fac niste drumuri pe care in ruptul capului nu le-as face pentru mine. Dar pentru ea trebuie, ca nu are cine.
Si unul din ele duce la o policlinica din titan, unde ma ducea mama cand eram mica si faceam febra. Probabil de la ce-mi trecea prin cap si nu puteam da buzna pe blog, sa zic, ca acum.
Odata intrata, merg la etajul 6. Urc pe scari si pana la etajul 4 e forfota, sunt oameni, doctori, copii, vanzoleala. Etajul 5 este pustiu si e mereu intuneric bezna.
Etajul 6 vine cu lumina palpaita. Dar cu zero forfota si zero cuvinte. Etajul 6 pare nelocuit, desi luminile sunt aprinse, deci cineva e acasa. Aici e sectia oncologie.
Eu intru mereu cu cercei in forta de inimoara sau de mar sau de cireasa. Si cu unghiile rosii. Si grabita, merg repede. Si am mereu niste foi scrise de mana pe care ma uit ca sa inteleg ce am de facut. Si o carte la subrat, ca stiu ca e de asteptat.
Oamenii langa care ma opresc sunt multi si nu poarta nimic rosu sau verde sau galben sau albastru. Nimeni nu vorbeste cu un coleg de scaun, ca la alte discipline, orl, de exemplu. Nimeni nu citeste nimic.
Stau cu fete de piatra si doar se uita la usa aia care se deschide atat de greu. Asta dupa ce m-au studiat pe mine, care sunt picata ca de pe alta planeta, planeta uite-cum-crapa-altii-de-sanatate, fara prea mare interes. Fara niciun sentiment.
Stiti cum iti faci planuri mereu cand mergi la doctor, care de obicei ti-e pila, nu un necunoscut. Incerci, fara sa deranjezi rau pe nimeni, sa dai cumva de stire doctorului pitit dupa usa ca esti aici, ai ajuns, sa faca ceva.
La un moment dat te apuca un pic de panica si iti vine sa tragi de halat pe doamna asistenta care se vede treaba ca are acces la el, dar nu te cunoaste. Si sa-i suieri cate ceva in ureche. Va rog sa-i spuneti, am venit, sunt aici.
La etajul 6 in policlinica titan, nu am nici cel mai mic gand sa fac asta. Fetzele oamenilor ajunsi in valea plangerii ma opresc. Sunt foarte bolnavi si se vede rau. Aproape ca mi-e rusine ca vin de pe cealalta planeta. Si as vrea sa nu ma vada.
Dar stau acolo in picioare, ca nu vreau sa le ocup tocmai eu locurile, eu sanatoasa. Si astept, dupa ce reusesc sa susotesc asistentei ca vin in numele matusii grase. Sa mi se dea o foaie.
Pe care trebuie sa recunosc ca, odata ce o primesc, plec ca si cum am un ardei iute infipt in fund. Pentru ca nu mai suport presiunea din jur. Si linistea de cremene. Si pentru ca mi se strange inima pentru ei. Dar si de groaza sa-i mai vad.
