despre dor si parloage

iunie 2nd, 2010

Ce se mai falesc romanii cu faptul ca au inventat cuvantul dor. Desi eu as zice ca strainii se descurca destul de bine cu varianta imi lipsesti. Tot dor de fapt inseamna si asta.

Mie mi se pare ca nu pe notiunea asta ar trebui sa insistam noi ca surda pe mormant sa avem copyright. De ce sa ne cramponam de ceva ce nu suntem siguri ca am generat doar noi pe lume, cand stam bine la alte capitole. Uite, de exemplu parloaga. Cu ea ne putem fali fara grija.

Pentru cei ce nu simt nicio vibratie la auzul acestui cuvant, parloaga este o bucata de pamant tipic romanesc, pe care nu se cultiva nimic. Pe ea creste in devalmasie iarba in smocuri lungi, nefrezata de vreo mana de om.

Iarba este amestecata pe alocuri cu spini, buruieni si chiar are petice de pamant pur si simplu, maro. De fapt am numit impropriu parloaga bucata de pamant. Parloagele sunt terenuri intregi care arata conform descrierii de mai sus, cu mici dar foarte mici diferente, in functie de relief.

Acest obicei, parloaga, nu face parte dintr-o strategie agrara la nivel national. Desi ea apare, cu insistenta unei muste care vrea sa ti se puna dimineata pe gura, pe tot teritoriul tarii. Cu accente mai apasate in anumite zone. Parloaga nu este gestionata regional, desi fiecare regiune are macar una.

Parloaga a fost o data un teren roditor si muncit de un om, ajutat de un cal, bou sau o masinarie mai moderna. Parloaga a avut viata si vointa proprie si a indestulat, proabil timp de mai multe generatii, niste guri de oameni legati de pamant asa cum suntem noi azi legati de net.

Parloaga de azi (de fapt terenul ingrijit si roditor de mai ieri) reprezinta de fapt doar o grija in minus a cuiva. Cand era teren, ea avea nevoie de atentie, implicare, management si chiar iubire. Si oferea in schimb lucruri de bagat in gura.

Parloaga de azi asigura proprietarului ei mai multe ore de somn. Si mai ales ea ii garanteaza o siesta ferita, la racoare, pe timp de vara. In timp ce tot felul de oameni cam nebuni si transpirati la maximum secera sau culeg ceva, pe un soare orbitor.

Desi am cutreierat multe pamanturi streine, nu am mai vazut parloage. La modul general, oamenii se straduiesc sa-si cultive pamantul aflat in folosinta. Ba unii chiar se chinuie groaznic, teraseaza cu eforturi mari, iriga cu picatura, stau in genunchi si pigulesc aplecati asupra pamantului. Scot produse agro din piatra seaca, la propriu.

Consider deci ca parloaga este o dovada clara a resemnarii omului ei si a alienarii lui fata de un pamant care are prea multe pretentii. Si ca este completamente romaneasca. Intre noi fie spus, in mod curios, bulgarii nu s-au prins ca se poate si asa. Desi vecini pe atata granita, bulgarii chiar nu stiu ce-i parloaga si la ce se foloseste.

Si atunci, revin. De ce ne batem capul cu atata dor? Parloaga-i frate cu romanul.

cadere nervoasa

martie 10th, 2010

Buna dimineata.

Nu mai suport cu niciun chip tonetele cu bingo care au impanzit orasul mai ceva ca bancile si farmaciile, care oricum erau in numar obscen, de parca toti nu facem decat sa ne imbolnavim si sa depunem bani. Mi-e sila de barbatii pensati si cu unghii lacuite si tricouri cu insemne tribale mulate pe burtile si manerele lor sinistre si de conducatorii auto care se cred zei si au frunti mici si depasesc coloana prin dreapta si nu semnalizeaza niciodata si de femeile care conduc jeepuri si au freza facuta cu placa si sar la bataie cu spume la gura si injura mai rau decat de mama si trag flegme cand li se spune de catre alti soferi ca nu e ok ce fac in trafic.

Imi vine sa vomit de la cacatii de caine stalciti in cantitati industriale pe toate trotoarele pe care trec vreodata, cacati proaspat livrati sau vechi dar turtiti sau uzi de la ploaie sau pulverizati in praf subtire sub talipile mele si nu mai vreau sa miros pisatii de om, scursi pe toate gardurile orasului asta. Mi se ridica parul in cap cand concetatenii mei trag flegme verzi langa mine si se streg apoi de resturile flegmei pe pantalonii care oricum sunt murdari de la multe alte chestii si put, nici nu vreau sa ma gandesc.

Imi vine sa iau un aruncator de flacari si sa fac torte vii din prestatorii de servicii platite de mine, in regie de stat sau privata, care si-au dat mana spre a-mi face viata imposibila si a-mi arata cat de putin le pasa de orice pe lumea asta dar in special de mine. Nu mai suport somatiile lor de plata venite mult mai des decat menstra lunara pe sms, mms, html, nelemdrpetnese sau telefon direct si orice alte cai.

Cred am avut rabdare destula sa duc de 4 ori (patru ori) telefonul in service, luat pe puncte multe de la Vodafone, si acum, dupa ce mi l-au dat inca o data stricat, nu mai am. Rabdare, nu mai am. Da, imi da sangele pe nas in incercarea de a mai vorbi inca o data cu ei, sa vad daca exista solutie. Mi se sparg vase in cap de nervi ca GDP Suez ma someaza ca imi inchide gazele la data x pentru ca nu am facut revizia centralei din 1999, desi ei imi tot trimit regulat un domn libidinos cu mutra de criminal in serie care ar fi taman bun de distribuit intr-un rol in care unul caruia nu i se scoala in mod normal se excita totusi stranguland femei cu proprii lor ciorapi fini, care face o baluta in coltul gurii de cate ori ma vede, ultima bala datand de acum cateva luni. Si ca trebuie sa ma dezvinovatesc eu in fata lor ca sunt ok si nu ei in fata mea ca sunt niste incompetenti si au registre gresite. Si cand ma duc totusi sa explic civilizat, gasesc o coada de 80 de oameni transpirati, care au patit la fel. Si le e frica ca nu au caldura diseara daca nu se inghesuie acolo si nu tipa.

Nu mai pot, pur si simplu nu mai pot sa vad cum nimanui nu-i pasa absolut de loc de nimic si cum ziarele de scandal sunt cele mai citite publicatii si elodia e benchmark-ul discutiilor natiunii si e plin de oameni saraci si fara dinti care totusi muncesc din greu dar sunt la limita oricarei decente. Nu-mai-pot-sa-accept-caini salbatici pe toate drumurile, adunati in haite, printre gropi, molozuri, resturi de utilaje dezmembrate, depozite dezafectate, cladiri putrezite si cei mai tristi batrani din lume. Fac urticarie cand vad cum se ridica masini desi nu exista locuri de parcare nici cat sa ajunga pe-o masea si totusi niciodata nu se ridica masinile nesimtitilor cu bani multi, care chiar le lasa cel mai aiurea din lume si cum ridicatul de masini nu e ca sa ne civilizeze mai tare ci doar ca sa faca altcineva bani.

E oribil sa stai ore in sir la coada sa poti vota si totusi sa nu poti pentru ca, desi platim taxe incredibile ca ei sa organizeze lucrurile bine, totul merge jalnic de prost si nu conteaza ca avem dreptul constitutional de a vota, ghiseul se inchide. Mi-e frica sa mai aud la radio ca ne imprumutam sa platim doar salarii de bugetari si pensii pe cate o luna-doua si ca tara asta e in faliment total si cu toate astea sa-mi dau seama ca inca se mai pot lua inca cateva straturi de pe ea, desi pielea nu mai e demult. Mi-e prea greu sa mai vad cum nu stim sa accesam fonduri ca sa facem cu ele lucruri bune cum au facut toti la vremea lor dar stim sa-i prostim suficient pe cei mai civilizati decat noi, care nici macar nu-si inchipuie ca exista asa ceva pe lume, suficient incat sa furam sa ne facem vile si sa ne luam masini mari de tot, cele mai mari, prevazute cu geamuri doar pentru a arunca resturi de prin masina prin ele.

As arde zecile de banci din herastrau care sunt lipite unele de altele, puse cu o frecventa dementa si foarte elaborate si e evident ca asta s-a intampla cu un motiv anume. Desi abia sunt puse si arata ca si cum sunt facute pentru vreo casa regala din Danemarca, parte din ele s-au stricat deja. Le-as arde impreuna cu bordurile mereu noi si din materiale nobile, tichia de margaritar mereu noua a orasului asta care are mai degraba nevoie de-o clisma la nivel macro decat de atatea banci si borduri si cele mai complicate aranjamente florale din istoria umanitatii, sadite intre un pet si blocuri in culori gri facute doar putin stridente cu ocazia alegerilor.

Jos boturile cu botox ale femeilor. Huo pantofilor de barbati cu varfurile intoarse in sus, ca ai comerciantilor din Turcia. La padure cu cioburi, praf, gunoaie, vant, pietre, tigani care se cheama rromi parca anume ca sa ne faca si mai hilari decat suntem deja in fata putinilor straini care n-au auzit deja ca suntem oricum rai, hoti si lenesi. Vreau sa alerg pana la capataul pamantului, pana scap de cotete de termopan in care se vand produse indoielnice de bagat in gura, sa fug de casele vopsite in portocaliu care au ajuns emblema acestei tari cu aroma totusi misterios violeta, sa fug pana nu mai vad nimic din toate astea si multe altele pe care le am de zis daca nu as fi obosit deja si imi vine sa cad jos.

Buna dimineata. Mi se pare ca traiesc intr-o gaura neagra. Ca tara asta e manuita de un miliardar excentric care e si papusar si aplica experimente socio-economico-morale absurde pe absolut toata lumea de la capul de peste care s-a imputit de multa vreme pana la opinca. Si urmareste amuzat rezultatele.

Si multumesc din inima celor multi, slava Domnului, care nu ma lasa sa fiu atrasa de tot in gaura neagra si sa incep si eu sa cred ca e normal asa.

asistenta stia

martie 9th, 2010

Si asta ma linisteste enorm. Pentru ca fiecare dintre noi, locuitorii acestei tari cel putin creative, suntem ingrijorati cand vine vorba de sistemul responsabil de generarea sanatatii populatiei.

Am ingurgitat spitale pe jumatate in ruina, saloane urat mirositoare cu saltele matusalemice, aparaturi batranesti cu iz de experiment si personal medical calificat dar oh, nepasator. Plus infirmiere cinice, analize indoielnice, curatenie lipsind si portari tigani spagari si fara inima.

Cireasa are si ea parerea ei, vezi mai sus. Sau mai precis avea, pana sa i se intampla urmatoarea intamplare. Se intalneste ea pe culoar cu Brunetul, ultimul doctor ce tine strans in mana cheia de la vezica ciresei. Pe culoar, multi oameni cu probleme. Prin urmare, intelege ca ii trebuie o campanie puternica de PR ad-hoc.

Ca sa fie bagata in seama si sa obtina de la el cuvintele trebuincioase, trebuie sa sara in ochi Brunetului. Si asta altfel decat prin sanii generosi si pielita fina de cireasa. Isi propune sa vorbeasca repede si concis, ca sa reuseasca sa trezeasca o urma de interes.

Reuseste. Brunetul ii spune peste umar, asaltat de alti pacienti, cu un marketing mai slab, sa revina peste o saptamana. Intre timp sa duca un borcanel doldora la analize. Adresa la care trebuie lasat borcanelul este in alt corp de cladire. Unde se fac lucrari, totul arata ca pradat de turci. Cu holdele arse, fantanile otravite, fecioarele pangarite si-asa-mai-departe.

Multumita e cireasa ca a reusit sa smulga de la doctor atentie. Desi e absolut convinsa ca dansul nu stie cine e si a uitat in cateva secunde, in timp ce era tras de halat de catre alti bolnavi, ce, cum si de ce.

Trece timpul. Aici va rog sa inchipuiti procedeul ala prin care se semnalizeaza in filme treaba asta. Dimineata, pranz, inserare, noapte, toate cu repezitorul. Si asta de sapte ori.

Vine cireasa la sorocul cuvenit. Tine cu manute tremurande borcanelul pretioasa incarcatura. O livreaza unei asistente la laboratorul spitalului. Si apoi da sa plece. Cand, surpriza. Asistenta se uita pe al ei computer (pe care cireasa o banuia ca il are doar ca sa ascunda silueta unui borcan cu ciorba sau o revista de scandal) si zice.

Cireaso. Da doamna. Tu vrei sa arati analiza asta vineri, cand te intalnesti cu Brunetul, nu? Da doamna. Atunci o sa bagam tare sa fie gata pana atunci, ca sa ai pe ce sa vorbiti.

Poate ca nu ati inteles ce spun eu aici. Un doctor ocupat mi-a spus in timp ce aproape mergea pe culoar sa vin in data x, la ora x. Nu numai ca stia cine sunt dar a notat intalnirea asta cu mine intr-un carnetel intranetic, astfel incat si alti oameni potential interesati de soarta mea, locati in alte parti, sa poata sti treaba asta. Si sa contribuie, dupa caz.

Nu stiu altii cum sunt, dar mie mi se pare absolut fabulos asta. Desi jumate din spital e o ruina si prin camere fluiera a paguba si lene niste muncitori cu basca pe-o parte, asa, cireasa era trecuta in sistem. Si se stia de soarta ei.

Exista speranta pe lume, as spune eu.

cireasa si pregatirea

iunie 30th, 2009

asia-map copy

Am intrat in linie dreapta cu preparatiunile pentru intruziunea mea la est de urali.

Sunt extraordinar de curioasa, nici nu mai pot lucra cum trebuie din asemenea pricina bengoasa. Vreau sa stiu cati dintre voi stiti acum, pe loc, ce inseamna asta: la est de urali.

Am dat peste exprimare si am ridicat spranceana a mirare. Si mi-am dat seama ca autorul dornic sa se exprime ceva mai artistic decat normal, si-a pierdut pe loc in felul asta caraghios jumatate din public.

Probabil ca el nu si-a inchipuit defel ca exista pe lume fructe care nu vad in harta mintii ce este la este de urali. M-am dus la prietenul imaginar cu dilema si el m-a linistit. M-a dus urgent la harta si impreuna am razbit. Ce sa vezi: e chiar unde merg eu.

M-am tocmit la sange cu regina furnicilor de mi-a tesut vestuta de zale exact pe masura, cu doua cofraje pentru sani cupa C. Hefaistos mi-a batut in atelierele prieteniei coif tantos, cu creasta in sus, indreptat spre apus.

Scutul e facut din titan, sa nu ma incarce la bagaj si sa tina un an. Port si sandale inaripate, ca cele ale lui Hermes. Stiti, zeul care face comisioane eficiente in stravechiul Olimp, cartierul general al lui Zeus. Am de zburat repede si bine.

S-ar zice ca sunt gata, dar nu. N-am facut vaccinele antitetanos, antifebra tifoida si antimeningita A si C.

Ele se comanda la o farmacie anume, se platesc multisor, se iau la purtator. Si apoi se efectueaza in bratul firav de cireasa, toate odata, la Institutul de Boli Internationale, de catre doctorul Tudor. Care, ca lucrurile sa fie complet SF, mi-a zis.

Cireasa, ar fi trebuit sa faci si pentru hepatita B, dar nu mai ai vreme. Asta in conditiile in care eu nu rostisem data. Pentru ca insa avea dreptate, nu mai era timp, nu l-am contrazis. Da domnule, i-am zis. Si pe loc ca revin i-am promis.

Pozarul meu personal a obosit de curand, a tusit, a dat ochii peste cap si n-a mai vrut sa faca click. Trebuie sa-l duc la doctorul Sony, un japonez. Sper ca-i da de cap, altfel zau ca o sa-l pap.

Imi trebuie si card suplimentar de memorie, vreau sa ma fotografiez mereu, dar musai cand ingerez caine si gandaci. Toata lumea vrea sa priveasca asta.

Apoi cireasa are dileme legate de undeva va innopta in Bangkok, dupa ce a descoperit stupefiata ca orasul asta nu are un centru. Ci e doar o intindere de culoare galbena, plina de mister si cu ochii alungiti, unde colcaie thai piperniciti.

Si acum: cum sa-si poarte la dansa banii? In card? Dar daca nu ii poate extrage acolo, cui se adreseaza? In cecuri de calatorie? Dar daca asiaticilor nu le plac? Cash? Dar daca este praduita de catre asiatici mici pitici, ca sa-i complice periplul asiatic?

Si ce asigurare de sanatate sa-si faca cireasa, ca asa peripetie sa nu se transforme in tragedie? Daca pateste o unghie incarnata, cui se plange despre asta? Tot doctorului japonez Sony? Ea isi pune toata speranta in scut.

Cireasa se intreaba: mobilul romanesc merge in Asia, cu roaming? Cine sa stie asa ceva…Cireasa in dreapta si-n stanga tot intreba.

In plus, s-a hotarat dansa sa scape de podoaba capilara de culoarea graului copt sub razele mladioase ale soarelui de vara in drum spre mare. Si sa revina la culoarea din pruncie, pe care sincera sa fie, nici nu o mai stie.

Cate are de facut cireasa si cum sa razbeasca dansa, gingasa. Ma simt scoasa la tabla cu probleme de calatorie asiatice, unde nu stiu nicio intrebare si mi se zice, stai jos, 3. AMR 8 zile.

vasilonia* vazuta cu ochi fals austrieci

ianuarie 29th, 2009

ochi

*Unde vasilonia este tara in care traiesc eu putin de fiecare data dupa ce vin din strainatate. In mod traditional geografic ea este numita Romania.

Vasilonia pentru ca asta a fost una din primele firme pe care le-am vazut dupa ce am trecut de la unguri spre aici. Firma de constructii Vasiloni. Poate vine de la Vasile si oniric. Sau poate de la altceva, astept sugestii.

Vedeti sirul de ferestre din poza, cel din stanga? Sunt ferestrele unui bloc din Vasilonia, ales la intamplare. La intamplare si nu prea. Intrucat pentru mine este extrem de semnificativ.

bloc_nebun

Daca va uitati putin, cele 10 ferestre sunt complet diferite intre ele. Cei 10 vecini n-au reusit sa se inteleaga intre ei asupra modelului de urmat atunci cand ai la dispozitie o fereastra.

De fapt nici nu au discutat vreun pic. De fapt nici nu le-a trecut prin cap sa discute cum sa faca niste ferestre unitare. Ti se da de la bloc o fereastra. Cum procedezi? Cum te taie capul, ca oricum nu conteaza.

Fereastra primului de sus e impartita in 3 pe verticala. Urmatorul a zidit-o complet cu niste caramida rosie pe-a lui. Cel de sub el a impartit-o in 2 bucati inegale si a zidit una din parti cu bca, cred.

Asta care vine mi-a placut mult. A luat o lopata si-o mistrie. Si si-a facut el o fereastra mai mica in centru si restul a zidit grosier. Urmatorul are o fereastra doar dintr-o bucata si imediat dupa el vine unul cu 5 bucati, pe maro inchis cred.

Apoi inca unul cu 4 bucati cu rama alba, apoi unul cu 6. Inca unul cu 4, dar diferit de cel mai devreme, pe maro si alte proportii. Deci si culoare si impartela diferite. Si…nu mai are rost. Va zic eu ca nu erau doua la fel.

Eu nu traiesc in alta tara pentru ca imi place mult aici. Romania ca tara mi se pare foarte misto. Am cutreierat-o in lung si in lat. Si o sa o mai cutreier. Mi se pare extrem de reusita ca peisaje si ce sa mai.

Mi-e draga. Cand ajung in Bucovina, mi se pare ca sunt in rai. Imi plac si oamenii. Mi se par liberi si simpatici. In nebunia lor, traiesc poate mai aproape de adevar decat alte natii.

Dar de cate ori ma intorc de pe alte meleaguri. Nu pot sa nu raman absolut traznita de cum sta treaba pe la noi. Si ma doare de mor ca nu pot sa plec de aici. Si ca trebuie din cauza sangelui dornic, sa ma intorc mereu. In aceste locuri fara de concept unitar.

Vasilonia e rodul unui capcaun nebun. Care a luat 2 andrele si a crosetat in graba niste aberatii. Pe care alt personaj cu tulburari de comportament, prieten cu primul, le-a luat si le-a lipit cu grija. Pentru ca asta il relaxeaza cand se enerveaza.

Fix ca intr-un puzzle dar in care ideea e sa nu se potriveasca nimic cu nimic. Un puzzle care imi aminteste de poezia dadaista. Curent interbelic parca, ai carui reprezentanti jucausi se distrau alaturand alandala cuvinte scoase din caciula, curiosi sa vada ce iese.

Si noi, vasilonienii, ne-am distrat. Asta e clar. Am facut tara asta speciala. In care totul e incropit, lipit si crampocit. O tara dezolanta, cu lighiane sparte aruncate pe camp. Cu receptoare de telefon cu fir cu tot lasate pe plaja.

Cu papuci sariti din picioarele oamenilor care au fugit cine stie unde desculti. Cu bucati de pungi agatate de cine stie cine si cine stie cum prin copaci. Tara cu trotuare asezate in aceeasi ordine ca dintii strambi ai unui batran.

Stiti cantecul ala de la cenaclul lui Paunescu. Tara de unde vin, calator/I-o taaaara, o tara de dor/Deeee dooooor/. Culmea e ca desi inca mai am ochii fals austrieci cu care privesc lucrurile astea elucubrante. Mi-e draga rau de tot tara mea. Nu pot Doamne fara ea.

Si mai stiu ca in cateva zile ochii fals austrieci o sa treaca. Pana cand plec catre urmatoarea destinatie straina. Si sigur, orice-ar fi, mai bine organizata ca Vasilonia, tara mea.

Mai e putin de tot, poate inca doua zile. Si o sa vad totul romaneste, cu liniste. Cantand refrenul national: asta e.