pomelnicul telefoanelor mele

martie 27th, 2011

Seria intamplarilor triste cu telefoane mobile a inceput acum 5 ani. Era intr-o toamna cand mi-a disparut telefonul de 250 de euro. Intr-un club, strecurandu-se afara din niste pantaloni albi ce imi veneau tare bine. Orbita de succesul ce inregistram, l-am ignorat.

Sentimentul avut atunci a fost de pierdere a unui prieten drag. Unul in care am investit mult. Unul de la care aveam asteptari mari. Cum ar fi sa ma insoteasca pe complicatele cai ale vietii de-a pururi. Sa trec eu in nefiinta si el sa ramana. Cam asa imi doream.

Traumatizata fiind de o asemenea intamplare, am achizitionat unul mai ieftin. Unul care sa ma faca sa sufar mai putin. Asta, al doilea, a plecat pe tacute. Fara tamtam, fara sa vrea sa imi dea o palma morala. Nici macar n-a spus unde. Pur si simplu nu a mai fost de gasit. Pentru ca a plecat destul de repede din viata mea, nu am mai apucat sa ma atasez cum faceam de obicei.

M-am intors atunci la un telefon al meu teribil de vechi. Unul ponosit dar de nadejde, care nu m-a tradat niciodata. Pentru ca insa societatea te impinge de la spate sa tii pasul cat de cat, a trebuit sa imi iau in curand unul nou. A intrat in scena telefonul de culoarea zmeurei.

Frumos la stat dar teribil de labil la sfat. Nu auzeam ce zice interlocutorul. Vedeam cine ma suna doar daca era noapte. Am petrecut impreuna un an si ceva. Cea mai lunga relatie cireasa-telefon. Ne invatasem reciproc slabiciunile, ne bucuram in tihna de putinele lui puncte tari.

A venit un val mai vijelios si mi l-a luat. Am reusit sa-l recuperez din spuma marii dar nisipul si algele intrate in strafundurile lui i-au cauzat. De atunci inainte nu a mai vrut sa ma slujeasca. Am cumparat atunci unul pe puncte, de la operatorul meu de telefonie mobila. Un telefon care arata bine dar nu a mers niciodata.

Inca de la inceput, lumea ma auzea cu voce de vrajitoare-cotoroanta. L-am dus de la 4 ori la service. Am incercat sa ma razboiesc cu sistemul. Am pierdut lamentabil. Sistemul stie ce face. De atunci, oamenii au inceput sa-mi daruie telefoanele lor mai vechi dar inca vii.

In primul venit am turnat lapte proaspat, la doua saptamani de cand eram impreuna. A refuzat sa mai mearga. Am primit unul mai mic si mai urat, un model 1900 toamna. El accepta sa trimita 3-4 smsuri, apoi se pune pe picioarele de dinapoi si nu mai vrea. Trebuie sa-i scot bateria ca sa-l conving sa trimita din nou.

Oricum, i-am spart plasticul de la ecran indesandu-l in bagajul de Londra. Noroc ca acum merge ala in care am turnat lapte. S-a uscat pelicula cu pricina si a pornit.

Ce-o mai fi, om vedea. Daca il coplesesc din nou cu lapte, mai am unul de rezerva. Lumea nu ma mai intreaba acum daca imi merge mobilul. Vine pur si simplu si imi da ce are. Stie ca o sa am mare nevoie candva, repede.

those we don’t speak of

martie 17th, 2011

Acesta este numele de cod pe care il folosim atunci cand vorbim de marile noastre foste iubiri.

Asa soptim cand ne strangem. Those we don’t speak of. Asa murmura patrula de femei prietene. Si anume cireasa, a cherry, poneiul si dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri. Au inventat ele o porecla comuna pentru barbatii care le mai bantuie oniricul si teluricul. Barbati care au iesit din scena dar nu si din capete.

Culmea e ca those we don’t speak of e o denumire complet ironica. Asta pentru ca those we don’t speak of sunt niste personaje despre care vorbim de fapt mai mereu, cand ne plictisim. Nu cred ca exista subiect mai plin de zeama pentru o seara de iarna.

Fiecare dintre noi are un those we don’t speak of al ei, personal. Fiecare dintre noi stie exact care este we don’t speak of-ul celeilalte. Asta se intampla chiar daca we don’t speak of nu sunt numerotati cu numere de la 1-4 sau alt cod, sa zicem de culoare.

Those we don’t speak of se numesc asa nu pentru ca sunt niste nemernici. Ci pentru ca sunt inca destul de capabili sa ne influenteze starea de spirit si uneori chiar si alegerile in viata, de la o distanta apreciabila. Ei sunt barbatii langa care ne inchipuim fericite, daca ar fi fost sa fie.

Din pricina asta those we don’t speak of, adica barbatii pe care ii tragem mereu pe masa noastra comuna de disectie, probabil ca sughit tot timpul. Cand ne concentram prea tare si mintea sta sa ne ia foc, ei se intrupeaza intr-o forma sau alta si incep sa mearga liber prin camera.

Those we don’t speak of sunt barbati despre care ar fi bine sa nu vorbim, intr-adevar. Asa spune teoria. Insa practica, draguta, ne arata ca despre ei si pentru ei si cu ei stim sa slobozim cele mai dulci ganduri si cuvinte. Na c-am zis-o.

eutanasia unei relatii

octombrie 6th, 2010

Si cand iti omori animalul de companie iti vine sa-ti smulgi parul din cap fir cu fir. Dar cand in joaca este insasi viata ta si modul in care o sa se desfasoare ea in continuare, miza se ingrasa.

Asa ca imi vine greu sa potrivesc bine relatia cu gatul pe butuc. Si sa ridic apoi toporul ascutit cu grija in prealabil. Si sa-i aplic o lovitura izbutita. Mi-e frica sa nu o doara. In special cand relatia mai sufla si nu e moarta de tot, atunci e cel mai greu. Pare ca faci un lucru bun, si de ce sa ne mai chinuim asa. Dar de fapt, auzi voci in urechi care-ti susura rautacios. Ai gresit, o sa te caiesti.

Si totusi sunt pentru eutanasierea relatiei de dragoste. Cand tinde sa devina nedragoste si partenerii gafaie, ei trebuie sa ia satarul si sa-i faca de petrecanie. Chiar daca apoi te rasucesti ca un chefal pe plita, in asteptarea febrila de a deveni saramura. Operatia a reusit, pacientul e mort. Cam asa te gandesti tu despre ce ai facut.

Ma mira faptul ca eutanasierea unei relatii nu este impotriva legii. Pana la urma este la fel de sadica si la fel de generatoare de probleme emotionale si intrebari existentiale. Da, sange iti mai curge prin corp si poti vorbi. Mananci si dormi ca si cum nimic nu s-a intamplat, pe bune. Dar zau ca stii in fiecare moment ca ceva a murit prin tine, prin partile esentiale.

Mi-e greu sa omor cu sange inghetat o dragoste de care m-am bucurat cu voiosie ceva vreme. Dar mi-e si mai greu sa traiesc cu un corp conectat la aparate de respirat si sa-l numesc viata mea. Asa ca se ia o butugura, un topor potrivit de ascutit, un public dornic de sange proaspat, se alege o zi nici prea prea nici foarte foarte si se aplica lovitura finala. In deplin acord cu partenerul cu care ai intretinut un foc bun pana mai ieri.

Pe langa scrasnet de carne desprinsa si un horcait, se mai aude si un canticel. Moare relatia care se imbolnavise si lenevea pe catafalc. Dar se naste speranta ca mai bine asa decat altfel.

11 ani si jumatate

iulie 23rd, 2010

Cireasa a avut foarte mult timp de gandire acum, la mare.

A avut asa de mult timp a avut incat a putut sa se scobeasca pana in cele mai indepartate unghere ale mintii. Scopul a fost unul demn: de a deretica si de a scutura de praf lucruri uitate. De a arunca ce nu mai e trebuincios si a gasi un loc mai bun idelor cu prioritate zero.

Tot umbland ea pe acolo, au iesit la iveala chestii.

De exemplu, se juca ea asa, facand cu buricele degetelor minuscule castele de nisip. Din cele cu structura de rezistenta care sa le permita sa reziste macar un minut jumate. Si a facut un calcul rapid cu radical luate cate trei si a descoperit cat timp a investit in relatii lungi.

Doamnelor si domnilor, am avut 11 ani si jumatate de relatii de lunga durata.

Daca imi pun mintea si adun la socoteala, ca un harciog harnic si nebun, si incercarile mai scurte si mai zvapaiate, iese ceva incredibil. Sunt o cireasa incredibil de romantica, asta reiese. Ca imi place ceva de speriat sa ma joc de-a mama si de-a tata si cateodata si de-a copii lor si uneori de-a doctorul.

Practic, inafara de orele cand sunt competenta la serviciu si de cele cand dorm fara vise si de cele cand sunt ocupata sa mananc tort de ciocolata cu trufe, am cateva viteze simple. Dragoste, dragoste si iar dragoste.

Eu ba sunt intr-o relatie si ma ocup intens de gradinarit in vederea unor roade de calitate. Mi-e drag de celalalt gradinar de parte masculina, sadesc soiuri noi, altoiesc ce nu mai e chiar multumitor, ud si tot asa.

Ba am iesit dintr-o relatie si am nostalgii si dileme si sufletul sfasiat in 84 de parti inegale, cusute la repezeala intre ele cu sarma ghimpata. Ma uit inapoi la ce am parcurs, ma intreb, ma sucesc, ma rasucesc.

Si daca nu este una dintre cele doua de mai sus, inseamna ca e cea de-a treia. Cea plina de sperante, care raspandeste primavara in jur. Probabil ca tocmai ma ciupesc de obraji pentru un strop de culoare in plus si imi musc buzele increzatoare pentru noua relatie ce urmeaza.

Stai sa vezi ce bine o sa fie, cireaso, de data asta.

11 ani jumate de inima tinuta in lesa sau sah nu e putin lucru. Se cladesc imperii intr-asa un rastimp. Se schimba cateva guverne, se nasc cativa copii, incep si se termina razboaie. Eu, cu inima. Ocupata sa o tin sa nu sara din piept de entuziasm. Sau sa nu moara de inanitie. Sau sa se irige suficient.

Sunt foarte curioasa la ce cifra ajung in final, cand inima o sa fie utilizata la capacitate maxima si nu o sa poata mai mult. Cat o sa insumeze kilometrajul meu inimos, asta poftesc sa stiu. Si mai vroi sa aflu cati ani ati fost voi in relatii, daca adunati. Va multumesc.

apartamentele gara pentru 2

iulie 11th, 2010

Sigur ati observat ca in oras sunt niste spatii comerciale parca blestemate.

Unele care si-au schimbat proprietarii si obiectul activitatii precum un om decent ciorapii. Foarte des si cu zero rezultate. Ciorapii mereu se murdaresc, locurile alea mereu dau chix.

Cine stie din ce motive unele spatii sunt parca blestemate. Orice ai intreptinde acolo si oricat suflet si alte resurse ai pune, afacerile esueaza rand pe rand.

Probabil ca este vorba despre modul in care circula energiile acolo. Nu ma prea pricep dar se pare ca in locurile astea care au si vad dar si deschidere buna la strada asta se intampla. Vibratii rele care circula ca mici fantome, dupa bunul plac, speriind vanatul.

Nefiind o cireasa de afaceri, pot doar sa ma mir la aceste intamplari comerciale. Mai rau imi pare de apartamentele care sufera de aceeasi meteahna imposibil de reparat. Niste locuinte care functioneaza pe post de halte emotionale pentru actorii participanti la cuplu, care incearca sa-si faca un rost intr-insele.

Din destinatie finala pentru doi, ele transforma mereu situatia in arsice. Apartamentele astea se incordeaza, se dau peste cap si in loc sa se transforme in ceva bun si fermecat, imping lucrurile catre situatii absurde, de tipul gara pentru doi.

Stiu cel putin un asemenea asezamant care seamana nefericire. Este plasat intr-un bloc nou, acceptat de curand in harta administrativa a sectorului 1. Adica ceea ce am numi o partida de apartament. Cand il vezi, nu banui de ce e capabil.

Geometria spatiului pare ok. Vecinii de asemenea. Chiar si orientarea catre oarece puncte cardinale sanatoase. Apartamentul nu scoate o vorba si isi invita in el, rand pe rand, jucariile.

Asa ca cine intra acolo lasa in urma orice speranta. Partenerii intra cu surasul pe buze si motivatii pulsande prin suflete. Si nu trece mult timp si apartamentul le macina sufletele si le amesteca praful astfel rezultat cu deznadejde, nostalgie, depresie si adeseori nebunie temporara.

Barbat si femeie lasa zilnic sange intr-un mic lighenas aflat la intrare. Lasa sange zilnic in cantitati mari pana cand nu le mai ramane nimic. Si abia cand sunt galbeni la fata si cu obrajii supti se incumeta sa-si spuna am dat tot-tot-tot, Nu mai am nimic-nimic-nimic. Trebuie sa plec-plec-plec.

Apoi, barbat si femeie, mai inca storc 3-4 picaturi finale, care ies cu dureri interminabile. Si inchid usa cu grija, ca sa nu atraga atentia oricui se uita asupra unui sfarsit nedemn.

Si mi-e ciuda ca, macar acolo unde stiu eu sigur ca se intampla asa, nu exista o inscriptie gen atentie! apartament cu bulina! unde bulina sa semnalizeze un altfel de cutremur. Unul profund, interior, care darama tot.