cireasa cu trei matusi

septembrie 1st, 2010

Daca ma uit bine la lumea care ma/ne inconjoara, vad ca rubedeniile nu sunt chiar la mare pret in ziua de azi.

Oamenii pe care ii cunosc de-abia mai au timp de mame si tati. Bunicii sunt la sute de kilometri departare sau incep sa dispara. Deci aici nu mai trebuie investit efort. Iar de matusi si unchi nu mai are nimeni timp. Sunt un fel de accesoriu capatat prin contractul cu viata. Te-ai nascut, primesti si asa ceva. Dar accesorii de care nu trebuie neaparat sa ne preocupam. Avem atatea pe cap incat numai de ei nu ne mai arde.

Si totusi cireasa are trei matusi completamente active. Si pentru care are rezervate halci importante de timp din viata ei nelucratoare. Cum s-a petrecut una ca asta, nu stiu exact. De ce altii nu viziteaza niciodata vreo matusa iar cireasa e mereu la vreuna din cele trei, nu pot sa pricep in ruptul capului. Sa nu credeada cineva ca lor li se pare ca ma comport cum trebuie.

Fiecare dintre cele trei matusi se simte teribil de neglijata. Daca trece o luna, o matusa nevizitata incepe sa se nelinisteasca si sa-mi trimita mesaje subliminale prin metoda tipic matusesti. Gasesc postituri pirn tot orasul, continand un text scurt. Viziteaza-ti matusa. Viziteaza-ti matusa. Viziteaza-ti matusa. A venit timpul. Esti neglijenta. Unde ti-e capul. Alergi ca o nauca dar uiti de matusi.

Senzatia mea e ca alerg de zabauca de la o matusa la alta si nici ca mai apuc sa fac altceva. Convingerea lor e ca cireasa e prinsa mereu cu tot felul de treburi de neinteles si de-aia nu ajunge niciodata sa le viziteze.

Una dintre matusi ma ademeneste la ea cu placinta. De obicei cu visine, uneori cu mere, niciodata mit carne. Ador placinta mit carne. Odata intrata in barlog, imi povesteste cate in luna si-n stele. Despre razboi si ce rai sunt rusii, despre alte rubedenii disparute, niste timpuri de de mult si relatii conjugale desfasurate in moduri in care nu cred azi ca mai e posibil. Eu ii aduc napolitane. Ea ma intreaba unde mai plec.

Alta matusa ma ademeneste cu vorbe potrivite. Nu zice niciodata ca-i e dor de mine. Dorul e ceva cheesy si ea e o matusa asa de cool. Inventeaza tot felul de treburi pentru care o cireasa trebuie negresit sa viziteze aceasta matusa. Cand intru in casa care mi-e parca predestinata, mananc mereu ceva bun. Gustul imi aduce langa mine cantece de cand eram mica si zurgalai si vocile tuturor si mirosul de petrosin si semintele care se prajesc pe aragaz. In timp ce in cuptor se coace o turta.

Si inca o matusa ma ademeneste cu pareri fondate despre viata. Matusa asta e pusa strategic in buricul targului, deci nu prea o pot ocoli. De la ea, de la cucurigu, se vede bine toata partea de oras care conteaza. Intr-un balamuc de carti si picturi, matusa imi da sa mananc ceva bun si musai sanatos 100%. E sora buna cu broccoli, migdalele, concepte care propaga toleranta si posibile mici retete de succes personal.

Am trei matusi si ma mandresc cu ele. Fiecare are ceva special si o complicitate buna cu cireasa. Si ma bucur ca sunt un fruct vizitator de matusi. Cand lumea nu mai are timp nici macar de una, eu imi fac timp de trei. Trei matusi! E drept ca nu reusesc mereu sa tin pasul cu atatea si prin urmare matusile se mai burzuluie la mine. Dar treaba cu buchetul de matusi e un lucru de mandrie. Si pare ca sunt o cireasa de isprava.

am cei mai buni prieteni care s-au inventat

iulie 5th, 2009

happy-tree-friends-happy-tree-friends-1062712_800_600 copy

Mi se parea si pana acum ca mi-am strans in livada cel mai bun set de prieteni de pe fata pamantului.

Dar ma gandeam asa pentru ca mi se pareau cei mai amuzanti, toleranti, spirituali, nefixisti, flexibili si cu cele mai bine traite vieti prieteni pe care am vazut ca-i poate avea cineva.

Acum am motive in plus sa cred am am norocul sa fiu impresurata de cele mai alese exemplare umane. Si asta nu e putin lucru.

Asta nu inseamna ca prietenii astia ai mei nu au hachite neplacute. Ba chiar unii dintre ei ar putea sa fie tarati de par in fata Curtii Drepturilor Omului pentru anumite comportamente cu care scot semenii si cireasa din tatani.

Dar mai stiti cum culeg producatorii de cafea fructele pentru ceasca noastra zilnica? Cu dragoste si grija nedisimulata si emotie aleg ficare bob si il pun sub lupa.

Si cum producatorii de suc mangaie portocalele cu grija si le saruta pe fiecare in parte cand le culeg de pe ram, ca sa fie siguri ca o sa avem suc fericit in pahar?

Ei bine, asa fac si eu slalom printre ce sta scris pe ofera prietenilor mei. Si aleg cu duiosie si implicare deplina doar ce au bun, tragand o perdea groasa de catifea peste partile negre. Ca sa le impiedic sa razbata spre mine.

Dar sa vedeti ce m-a facut sa reafirm dragostea mea pentru ei. Nihal, prietena mea intitulata si Zeita Istanbului, a decis sa paraseasca pentru prima data tronul din orasul ei fermecator si sa faca asta pentru a vizita cartierul Floreasca.

Un cartier despre care inteleg ca s-a dus buhul pe intreg cuprinsul Europei si putin si in Asia. A programat ea cu grija vizita, si cand sa puna piciorul pe meleag mioritic, intra daca poti.

Turcoica cu ochi verzi si par de culoarea alunei, avocata de frunte in tara ei, unde invarte pe degete clienti cu nume sonore, n-a reusit totusi sa intruneasca niste conditii care sa ii convinga pe ai nostri ca e de buna credinta.

Plana cumva deasupra ei parerea destul de ferma ca a venit aici sa se arunce in aer dimpreuna cu o shaormarie si clientii care intamplator alesesera sa manance acolo. Si toata tevatura asta pentru, sa zicem, drepturile animalelor.

Parca n-as intra in detalii. Doar sa stiti ca romanii responsabili cu slobozirea strainilor in tara nu sunt de ici de colo, ci destul de aprigi. Si ca au inceput sa se dea pentru inlesnirea ajungerii lui Nihal in Floreasca zeci de telefoane.

Nu glumesc si insist: zeci de telefoane. Au contribuit a cherry, dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri, testuta broscoasa din humor si multi altii pe care nu pot sa-i numesc.

Turcoaica a fost, dupa doua ore de chin, pregatita psihic si trimisa fizic in locul de unde urma sa plece inapoi in tara ei, pe un covor fermecat dar de rau augur. Si noi toti ne pleostisem. Eu mergeam taraind codita pe jos, a deznadejde, ca un animalut in cusca.

Si totusi impreuna, o echipa de guerila, am functionat ceasornic si am rezolvat problema. Acum, cand eu scriu, turcoaica doarme si viseaza proabil shuberekul pe care l-a mancat in vama si samamura de chefal din 2 Mai. Si placinta pe care o va coace azi.

Vreau sa multumesc public comando-ului care mi-a adus-o pachet acasa, in ciuda tuturor vicisitudinilor. (Propozitia asta a fost pentru PR).

Si vreau sa spun ca acum ca mi-am dat seama pe ce putere stam, o sa va cer la rastimpuri lucruri nerezonabile. Pentru ca eu am mereu pofte si am vazut ca voi puteti.

Pentru inceput, vreau o casa luminoasa, cu terasa maricica, tavan inalt, 2 camere, ieftina si asezata langa gradina icoanei, cu instalatia electrica si tevaraia schimbata. Merge?

cireasa si placinta primordiala

mai 7th, 2009

cooking

A venit vremea. S-a cutremurat pamantul. S-a incretit cerul. Marea a luat o nuanta de violet. Lume, lume! Cireasa a facut prima ei placinta.

Ca un facut, acest miracol n-a fost zamislit intr-o bucatarie neaosa. Ci la indemnul si sub atenta supraveghere a lui Nihal. Prietena ce isi are salas dimpreuna cu ceilalti 12 milioane de localnici. In Istanbul, acest oras cat China.

Am luat o pensulica, am inmuiat-o in ulei. Apoi am pictat cu ea fundul tavii. Pana am facut-o sa straluce oglinda. Am luat apoi o foaie lunga cat o zi de post. Am presarat pe dansa patrunjel si branza produsa de oi turce.

Am invelit ca un cocon. Am masat branza prin invelisul de coca. Sa o determin cu vorba buna. Sa se raspandeasca in cele 4 vanturi, egal prin tava. O buna gospodina stie ca nu e bine. Sa avem filoane de umplutura undeva. Si uscaciune altundeva.

Intr-un castronel galben. Am amestecat galbenusul unui ou. Imprietenit frate de cruce inainte cu 3 linguri de iaurt rezultat din vaci turce. Am inmuiat pensulica. Am intins maglavaisul pe toata magnitudinea placintei. Muah.

Am bagat la cuptior. Nihal m-a lasat strajer si a purces la un dus. Rugandu-ma sa o scot cand se face rosietica. Si cand fac asta, sa apas o claputa turca. Sa fim siguri ca masinaria s-o fost oprit. Zis si facut. Las’ pe cireasa.

Au trecut doar 12 minute. Si cuptiorul a inceput sa raspandeasca miroase. Ce ar fi determinat un bun crestin sa treaca degraba la scientologie. Doar cu promisiunea ca primeste o bucata suficienta din placinta asta.

Sigur ca mi-a plesnit, de atata mandrie. Inima cu un pleosc puternic in pieptul mic dar totusi mare, de cireasa. Am tropait cu emotie pe langa cuptior pana am vazut crusta. Am inteles ca acum e acum.

Am apasat claputa. Am scos placinta. Am bagat-o apoi la loc, din greseala un etaj mai sus. Si am lasat, mandra de asa intamplare, totul cum era, usa deschisa. M-am refugiat mandra sa-mi pictez unghiile in sufragerie.

Primele pacanituri nu m-au descurajat chiar tare. Cand insa ele s-au intetit. Si din bucataria turca a inceput sa se iveasca fum negru. Ca si cum intreg Leventul era in flacari. Am lasat unghiile si m-am inturnat in bucatarie, pentru consultari.

Cuptiorul, desi cu usa deschisa, ardea de zor placinta mea primordiala. Vazand asa, am tarait-o pe Nihal cu forta din baie, de par. Desi ea se impotrivea, va dati seama. Si am pus-o sa ma salveze.

Ceva era gresit. Placinta aureus se schimbase la fata. Era neagra de furie si in cerul gurii. Si umflata pe alocuri de atata indignare. Mirosul emanat de ea si lacasul in care dormise, cuptiorul. Era unul rau prevestitor.

Nihal si-a pus mainile turce in capul turc si a inceput sa se aoleasca in turceste. Apoi, cu umerii cazuti. Si cu dezamagirea adanc intiparita pe fata turca. A plecat sa-si continue ritualul de frumusete turca.

M-am apucat, cireasa ce nu poate accepta un esec. Sa o pigulesc scama cu scama. Pana cand din pacura am facut-o maro deschis. Ce daca a ramas in pielea goala, cu branza si patrunjelul la vedere.

Am mancat demonstrativ 6 bucati. Si Nihal a mancat si ea. Buna placinta! Buna cireasa! De cuptiorul cu pricina ma tem acum. Caci nu am inteles ce am facut gresit.

Si sigur, am ars prima mea placinta. Dar sunt multumita de ceva. Ca sunt cireasa-femeie pana in varful unghiilor. Daca am putut sa uit de placinta. Doar ca sa fiu sigura ca am o manichiura impecabila, rosie-sange. Pe taram turc.

Si Bosforul picotea. Si vara venea. Si cireasa exulta.