sibiul ciresei

februarie 27th, 2011

Si a fost cireasa la Sbiu. Si tare i-a mai placut. Se vede. Mai jos, ordine ardeleneasca.

Casa holbandu-se la mine in piata mica, parca.

Case precum feliute de tort sibiene.

Sibiu from up.

Curtea bisericii vazuta din turnul fermecat. Unul dintre punctele-oameni e dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri.

Asta e orasul in care poate trai un elefantel verde.

Bolta cea de toate zilele.

Familie din ardeal.

Moara vantului turbat.

Intalnire intamplatoare a doua pardoseli de oras.

Podul peste lacul dintre case.

Aglomerare urbana sibiana.

Pasajul dosnic si femeie cu umbrela tipatoare.

Podul minciunilor. Eu sunt sincera.

supa de dovleac vrajit

februarie 2nd, 2011

Se pare ca e o problema de notorietate publica ce supa de dovleac face regiunea austriaca Styria. Cireasa n-a stiut si a fost lovita de farmecele supei drept in moalele capului.

Era intr-o seara, eram 4. Cireasa, a cherry, poneiul si prietenul Pawel, pe care il gasiti aici, intr-o poveste cu o banca. Ne era o foarte primordiala foame, de inceputul lumii, foame de-ti vine sa-ti mananci semenii cu putin mustar. Intram noi la Hotelul Postei, de unde razbatea o lumina trandafirie, numai buna.

Ne instalam confortabil in decorul austriac. Ii spunem domnitei cu sanii pe-afara ce dorim. Ca norocul, alegem 4 supe de dovleac si niste beri nefiltrate, pentru inceput. Ma apropii cu fata de farfurie, lup flamand. Insa in loc sa marai la prada asezata convenabil in fata mea, ma inmoi ca un fular. Din farfurie se ridica darz spre mine un parfum dement.

In jurul meu dispare tot. Raman doar eu cu ciorba asta aburinda ca o amanta. Cufund lingura si reusesc sa o introduc in gura fara sa prapadesc un strop pe drum. Gem. Mmmmmm. Mmmmmm. Cu ochi impaienjeniti de pofta, ma uit sa vad ce fac prietenii mei. Da, se intampla. Avem consens generalizat. Fiecare dintre ei este vrajit de supa ce-i sade dinainte. Un lichid portocaliu manjit neglijent cu ulei negru de dovleac.

Intai ne verificam din ochi magia. Cireasa vrea sa se asigure ca si ceilalti sunt in postura unui orgasm culinar. Da, totul e sub control. Apoi se lasa linistea. Fiecare vrea sa fie lasat singur cu supa lui stiriana, sa-si faca mendrele cu ea. Se aud la rastimpuri mici grohaieli, mici oftaturi rapuse de placere, slabe icnete de multumire.

Cum ajunge inapoi in livada, cireasa o contacteaza pe mama de cireasa. Care, printr-o scamatorie simpla, scoate din maneca o carte cu bucataria austriaca. Acolo, la loc de cinste, supa de dovleac. Uite-o in poza, cum sta cu o fleasca indecenta de smantana deasupra. Un pic se mai gandeste cireasa, apoi isi propune sa creeze si ea supa de dovleac vrajit.

masaj cu ciocolata mov

noiembrie 19th, 2010

Se ia cireasa. Se suie la mansarda. Se introduce intr-o camera de culoare lila (adica mov deschis pentru cititorii barbati).

Se aduce apoi o femeie afroamericana, o femeie-ciocolata. Si se impinge ciocolata cu un bat inspre a framanta cireasa pentru placere.

Am platit un abonament pentru un anumit serviciu la care pofteam si uite pozna. Am primit bonus jumatate de ora de masaj, 2 etaje mai sus. Ajung timida si fara prea mari asteptari in lacasul de placeri. Acolo dau nas in nas cu o ciocolata lipsita total de chef. Ea ma masoara pasiva si fumeaza in continuare, fara vreo emotie.

Imi trece prin cap ca acest exemplar exotic s-ar putea sa fie maseuza mea. Pfii, ce mai intamplare. Banuiala mi se confirma. Ciocolata intra in incinta mov si-mi spune sa ma dezbrac. Eu ma execut pe data, nevrand sa-i ies ciocolatei din cuvant.

Pastrez chilotii dar ma trece-un gand si intreb timida. Fiti amabila, slipul…slipul ramane sau sa-l dau jos. Ciocolata e siderata. Ramane, bineinteles. Aici probabil ca ea se gandeste la cliseele culturale potrivit carora atunci cand dai de ebony (numele folosit pentru ciocolate in industria pornografica) iti vine sa-ti dai chilotii jos. Mama, ce rusine mi-e.

Camera e asa de mov. Dar mov deschis si placut. Cu floricele pe alocuri si cu un paravan ingenios, mesterit dintr-o zidarie curioasa. Iar ea, ea e asa de ciocolatie. Splash, o fleasca de ulei pe corpul de cireasa cu pielita subtire. Si apoi ciocolata incepe sa frece cireasa cu iscusinta. Cu manutele-alea doua si capul plin de 2 kilograme de codite.

Ce bine e. Ce mov e. Ce ciocolata e. Stau pe burta si cu mintea in deriva. Pe alocuri pielea mi se face gaina, in functie de stransoarea matasoasa a ciocolatei. Cat as vrea sa raman demna. Altfel o sa-si dea seama ca imi place. Si cand ti se face parul maciuca pe corp, e un semn ca-ti place cumva si impur.  Mama, ce rusine mi-e.

Ciocolata imi ordona sa ma intorc pe spate. Ma intreaba daca doresc un prosop pentru goliciunea din partea de sus. Dupa istoria cu chilotii doar n-o s-o fac pe pudica. Ma stradui sa raman cool si dau din cap a negare. Doar ca apoi imi dau seama de greseala.

Pielea gaina ca pielea gaina. Dar cand ciocolata imi tine in mainile-i harnice abdomenul si talia, e imposibil sa mai tin legatura cu sfarcurile. Roger, sfarcuri, receptie, incearca cireasa. Dar la celalalt capat nu mai e nimeni disponibil. Sfarcurile sunt ocupate sa atinga cerul. Si asa tuguiate cum sunt, sunt si surde la orice alte incercari ale mele.

Ciocolata nu e prea impresionata, sper. Are aceeasi figura flegmatica. Si incaperea e la fel de mov. Pana la urma imi zic ca asta e si-mi vad de ale mele. Dupa o vreme, ciocolata ma slabeste din stransoare. Si eu plec din incinta, cu mirosi de ciocolata in nari. Si o privire mov de toata frumusetea.

placere in public

septembrie 13th, 2010

Cireasa n-a asteptat sa i se spuna de doua ori. Si-a scos imediat hainele si s-a postat, infasurata in panza aspra, pe masa de piatra calduta. S-a pregatit mental pentru dulcele sacrificiu ce avea sa urmeze. De atata incantare isi va pierde slapii spre a nu-i mai regasi niciodata. Dar ea nu stie asta inca.

Suntem la baia turceasca Cermberlitas din Istanbul, un lacas din 1559. Femei turce negre si burtoase asteapta sa ia in primire carnea mea si carnea celorlalte trei femei frumoase si prietene. Turcoaicele ne adjudeca si mie imi revine cea mai urata dintre toate. Sunt putin suparata pe treaba asta. De ce trebuie sa ma frece o femeie urata de tot si cea mai grasa din parcare, asta ma intreb.

Cochetez cu ideea ca nici macar nu o sa-mi mai placa ce-mi face, asa de urata e. Urmeaza sa ma insel dar eu nu stiu asta inca.

Intai sunt lasata la fragezit langa prietenele mele fructe. Incet-incet moleseala ma cuprinde cu mana ei ferma si unsuroasa, pe dupa umeri. Ma uit hipnotizata in tavanul curbat otoman. Tocmai se lasa seara si prin bulinele decupate intra un albastru intens. Combinat cu tivul de stelute de pe margine, mi se pare ca imi ofera toata actiunea de care am nevoie acum.

Poate altora li se pare static si deci plictisitor un tavan cu gaurele mari si un cer care se insinueaza prin ele. Mie nu.

Aburul se intinde peste mine si peste noi toate. Incep sa ma relaxez dinainte de masaj. Ma gandesc la viata mea. Cum sa o fac eu din ce in ce mai buna, asta ma preocupa. Dar nu ajung la mare rezultat pentru ca mi-e prea bine fizic. Cucoana cea urata ma cheama la frictionat. Eu ma uit chiondoras si iar ma mir cat e de hada. Totusi ma intind pe marginea mesei de piatra si ma supun ordinelor.

Femeia imi apuca intai un picior. Ce face ea acolo in talpa mea n-as putea sa explic. Cert e ca piciorului ii place grozav treaba aia. Celalalt picior se roaga in ascuns sa pateasca si el acelasi lucru. Si uratania nu il lasa prea mult sa astepte. Apoi urmeaza spatele, peste care se revarsa un munte de spuma parfumata. Apoi gatul, apoi fiecare brat in parte.

Uratania ma plezneste peste fund. Inteleg si cu ultimele puteri ma intorc. Apoi imi ia abdomenul la mangaieri aspre, aplicate cu o panza tare. Si mai sus de abdomen, cumva catre umeri, dar totusi intr-o zona vecina tare cu sfarcurile si minitorturile pe care stau ele asezate. Cand ma pune sa ma rasucesc si sa  ma asez in fund, sunt deja departe.

Lipseste putin si arunca peste mine ligheane de apa calda, limpede. Ma simt o cireasa primordiala. Dar punctul culminant intervine cand imi face masaj la cap, cu gat cu tot. Inchid ochii strans, sa nu vada lumea ce bine mi-e. Imi trece prin cap gandul sa fug ca sa nu fiu descoperita si inchisa. Imi pare interzis sa incerc atata placere in public. Cum de e permis asa ceva, mai ales intr-o tara musulmana, ma tot mir.

Incerc sa raman nepasatoare dar pielea mi-e gaina, sfarcurile tare, mintea moale, carne tremula. Ma concentrez sa nu fac zgomot si incerc sa nu ma foiesc. Nu mai conteaza nici cat de urata e femeia, nici unde sunt si nici de ce. Placerea e regina acum peste toate ale mele. Noroc ca uratania cu maini iscusite se desprinde de mine dupa o vreme. Si ne vedem fiecare de treaba ei. Eu ma scufund in jacuzzi si simt ca m-am nascut ieri.

cresa de avocado

mai 27th, 2010

Poate stiti, poate nu. M-am laudat, si pe buna dreptate, ca am nu doar 2 prietene foarte bune, ci poate 22. La fel de aproape neverosimil de bune.

Exista insa doua cu care impart o preocupare speciala. Este vorba despre a cherry si dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri. Fiecare dintre noi avem acasa cate o cresa de avocado. Culmea e ca nu ne limitam la a ne vedea de propriul program de crestere, ci facem si schimburi culturale intre crese. Adica trimitem cate un avocado de la una la alta, pentru nevoi imediate.

Sa ma explic. De obicei se intampla asa. Omul fara stiinte aprofundate in avocado aude de la fitecine ca ar fi bun. Ba chiar il mai si intalneste intr-o salata, la un restaurant cu fite. Si afla alta data, facand ochii mari, ca ar intra in compozitia felului de mancare numit guacamoles. Adica ceva delicios.

Si atunci omul vrea sa aiba acasa si el avocado. Mai ales ca in jurul lui exista niste personaje care, cu fervoare aproape religioasa, ii tot spun ca este cel mai bun lucru de pe pamant. Si ca daca nu ai avocado in casa, practic nu existi. Si ca ai trait intr-un fel de ev mediu al mancatului pana acum, cand incepe iluminarea. Cumva, e adevarat.

Asa ca bietul om expirat merge la supermarket si il cauta. Gaseste un fel de galusca de culoare verde inchis. Vede ca lumea o alege pipaind-o. Pipaie si el guguloiul si il ia pe cel mai tare, crezand ca cel mai molcut e trecut. Ca para malaiata. Gresit.

Cei mai buni avocado sunt cei moi. Cu cei tari ca piatra nu se poate face nimic. Ii aduce omul acasa, se uita la ei neputincios o vreme, ii dezbraca de pielita, incearca sa-l mananci cumva, oricum. Rezultatul e jalnic si omul arunca avocado si nici ca mai incearca vreodata. Si mai exista varianta nr. 2, la fel de futila.

Aduce omul acasa avocado si il tot tine, pentru ca i se face frica de el si nu stie cum sa-l abordeze. Prefera sa-l ignore, ca si cum nici avocado n-a mancat, nici gura apa nu-i lasa. Avocado in timpul asta se strica. E drept ca pana la stricare, ajunge in faza lui optima, dar omul de unde sa stie. Cand in sfarsit ii e clar detinatorului nauc de avocado ca are in posesie ceva stricat, il arunca. Gresit.

Noi trei pipaim avocado ca sa-i gasim pe cei mai moi. De cele mai multe ori asta este o activitate fara sorti de izbanda, pentru ca avocado sunt de obicei tari de tot. Adica necopti. Dar ei nu sunt de ignorat. Ii luam acasa, de obicei 2-3. Si ii punem intr-o fructiera, ca pe portocale.

Ii lasam doua zile fara sa ne interesam de soarta lor. In a treia zi, incepem si-i pipaim indecent de mult. Hmm. Sperimatadarsperigedeaba. Inca nu e gata. Nu mai e chiar pietroi, dar inca nu se poate manca. Mai lasam o zi, pipaim. Tot nu e bine. Sigur, totul difera de la avocado la avocado.

Ei sunt diferiti, precum oamenii Dar daca ma obliga cineva sa trag o concluzie, as zice ca un avocado devine din pietroi bun de mancat in 4-5 zile. Dar trebuie mereu pipait. Si numai cand il simti ca ti se abandoneaza ca o amanta, ca te lasa sa ti se afunde doar un pic degetele in carnea lui, atunci e bun. Paraie de bun ce e.

Dar pentru ca pofta e prea mare, incepe sarabanda. Eu sun dentista, a cherry ma suna pe mine, dentista suna pe a cherry. Auzi, ai un avocado copt? Ca al meu sigur mai dureaza 2 zile si imi trebuie. A cherry poate are. Dar poate are doar unul singur si o doare sufletul sa-l dea. Ca ea cu ce mai ramane. Si tot asa.

Astfel arata circuitul avocado-ului in natura. Si noi, trei fructe in toata firea, cu felurite responsabilitati (regina neincoronata a online-ului romanesc/stirista stiristelor/dentista secolului) ne asumam totusi si cresa vesnica de avocado. Nici una dintre noi nu sta fara vreun avocado in casa, copt sau nu. Trebuie sa avem. Trebuie.

Pentru ca gustul sublim cu care se prezinta avocado la tine atunci cand e el pregatit, cu putine lucruri se compara. Prea putine. Asa ca suntem foarte ocupate, zi de zi. Cu tot ce trebuie intr-o casa si intr-o viata, ca ea sa fie armonioasa si eficienta. Dar nu neglijam niciodata cresa de avocado, unde mereu avem cativa coconi.