Poate stiti, poate nu. M-am laudat, si pe buna dreptate, ca am nu doar 2 prietene foarte bune, ci poate 22. La fel de aproape neverosimil de bune.
Exista insa doua cu care impart o preocupare speciala. Este vorba despre a cherry si dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri. Fiecare dintre noi avem acasa cate o cresa de avocado. Culmea e ca nu ne limitam la a ne vedea de propriul program de crestere, ci facem si schimburi culturale intre crese. Adica trimitem cate un avocado de la una la alta, pentru nevoi imediate.
Sa ma explic. De obicei se intampla asa. Omul fara stiinte aprofundate in avocado aude de la fitecine ca ar fi bun. Ba chiar il mai si intalneste intr-o salata, la un restaurant cu fite. Si afla alta data, facand ochii mari, ca ar intra in compozitia felului de mancare numit guacamoles. Adica ceva delicios.
Si atunci omul vrea sa aiba acasa si el avocado. Mai ales ca in jurul lui exista niste personaje care, cu fervoare aproape religioasa, ii tot spun ca este cel mai bun lucru de pe pamant. Si ca daca nu ai avocado in casa, practic nu existi. Si ca ai trait intr-un fel de ev mediu al mancatului pana acum, cand incepe iluminarea. Cumva, e adevarat.
Asa ca bietul om expirat merge la supermarket si il cauta. Gaseste un fel de galusca de culoare verde inchis. Vede ca lumea o alege pipaind-o. Pipaie si el guguloiul si il ia pe cel mai tare, crezand ca cel mai molcut e trecut. Ca para malaiata. Gresit.
Cei mai buni avocado sunt cei moi. Cu cei tari ca piatra nu se poate face nimic. Ii aduce omul acasa, se uita la ei neputincios o vreme, ii dezbraca de pielita, incearca sa-l mananci cumva, oricum. Rezultatul e jalnic si omul arunca avocado si nici ca mai incearca vreodata. Si mai exista varianta nr. 2, la fel de futila.
Aduce omul acasa avocado si il tot tine, pentru ca i se face frica de el si nu stie cum sa-l abordeze. Prefera sa-l ignore, ca si cum nici avocado n-a mancat, nici gura apa nu-i lasa. Avocado in timpul asta se strica. E drept ca pana la stricare, ajunge in faza lui optima, dar omul de unde sa stie. Cand in sfarsit ii e clar detinatorului nauc de avocado ca are in posesie ceva stricat, il arunca. Gresit.
Noi trei pipaim avocado ca sa-i gasim pe cei mai moi. De cele mai multe ori asta este o activitate fara sorti de izbanda, pentru ca avocado sunt de obicei tari de tot. Adica necopti. Dar ei nu sunt de ignorat. Ii luam acasa, de obicei 2-3. Si ii punem intr-o fructiera, ca pe portocale.
Ii lasam doua zile fara sa ne interesam de soarta lor. In a treia zi, incepem si-i pipaim indecent de mult. Hmm. Sperimatadarsperigedeaba. Inca nu e gata. Nu mai e chiar pietroi, dar inca nu se poate manca. Mai lasam o zi, pipaim. Tot nu e bine. Sigur, totul difera de la avocado la avocado.
Ei sunt diferiti, precum oamenii Dar daca ma obliga cineva sa trag o concluzie, as zice ca un avocado devine din pietroi bun de mancat in 4-5 zile. Dar trebuie mereu pipait. Si numai cand il simti ca ti se abandoneaza ca o amanta, ca te lasa sa ti se afunde doar un pic degetele in carnea lui, atunci e bun. Paraie de bun ce e.
Dar pentru ca pofta e prea mare, incepe sarabanda. Eu sun dentista, a cherry ma suna pe mine, dentista suna pe a cherry. Auzi, ai un avocado copt? Ca al meu sigur mai dureaza 2 zile si imi trebuie. A cherry poate are. Dar poate are doar unul singur si o doare sufletul sa-l dea. Ca ea cu ce mai ramane. Si tot asa.
Astfel arata circuitul avocado-ului in natura. Si noi, trei fructe in toata firea, cu felurite responsabilitati (regina neincoronata a online-ului romanesc/stirista stiristelor/dentista secolului) ne asumam totusi si cresa vesnica de avocado. Nici una dintre noi nu sta fara vreun avocado in casa, copt sau nu. Trebuie sa avem. Trebuie.
Pentru ca gustul sublim cu care se prezinta avocado la tine atunci cand e el pregatit, cu putine lucruri se compara. Prea putine. Asa ca suntem foarte ocupate, zi de zi. Cu tot ce trebuie intr-o casa si intr-o viata, ca ea sa fie armonioasa si eficienta. Dar nu neglijam niciodata cresa de avocado, unde mereu avem cativa coconi.
