cutite care-mi dau cu tifla de craciun

decembrie 22nd, 2011

De Craciun fiecare vietate se comporta cum o duce mintea.

Cutitele mele, in loc sa taie branza barza varza viezure si ce le mai dau eu de facut s-au vorbit sa-mi faca taman mie farse. Dintre toate cutitele ce le posed, doua au fost cele care au complotat si au si avut curaj sa duca la bun sfarsit cruciada lor necrestineasca impotriva unei femei minione dar si divortate, pe deasupra.

Intai mi-a dat lovitura fatala cutitul meu preferat. Unul mediu si negru care respira greu dar taie tot ce prinde, cu precizie dementa. Suntem in love de ani de zile. Credeam eu, biata cireasa-gaina fara minte, ca nici el nu poate fara mine.

Asa simt eu mai ales dimineata, cand vreau sa feliez bunatati. Il vreau, ma duc si il apuc si imi fac mendrele cu el dupa pofta inimii. Nici pas n-a zis. Nici pas n-a zis pana acum. A disparut in cursul operatiunii de instalare a bradului in livada.

Cand sa fac o salata de varza, ioc cutit. Asa ca am luat un inlocuitor al lui, cutitul mic si maron. Al doilea in clasament, este probabil cel mai talentat cutit mic si maro din regiune. Dar pentru ca el e prea mic si eu prea incapatanata, am pornit cu el in mana prin casa sa il caut pe cel dintai. Tot scotocind dupa cel mediu si negru, l-am pierdut pe cel mic si maro.

M-am intors consternata la salata mea si zau daca am mai avut cu ce s-o tai. Adica ma rog, am luat eu cutitul cu numarul trei pe tricou. Unul mare si talamb, cu o lama absurd de lata. Nu taie mare lucru, nu iese in fata, nu se remarca prin nimic. Doar vara, cand avem pepene rosu la frigi, mai iese si el la joaca.

Dupa ce l-am implantat eu in varza, mi s-a urat repede cu el. L-am lasat deoparte la loc ferit si am inceput sa caut acum macar pe ala mic si maro, care e mai cuminte. M-am invartit de zabauca prin casa pana cand foamea m-a imboldit sa ma intorc cu a mea coada intre picioare la cel mare si talamb.

Am mancat o salata de varza facuta ferfenita. Fiecare fir de varza era creativ, stramb, avangardist, neascultator. Cutitul mic si maro a aparut abia seara, obosit mort de atata umblet. Si-a cerut scuze si s-a pus singur in sertar. Cutitul meu preferat nu a aparat nici pana in ziua de azi. Il astept dintr-o clipa in alta sa mieune pe acoperis, dupa ce s-o satura de golanit. I-am pregatit si o ulcica plina cu lapte. Doar-doar.

mici pitici ganduri bulgaresti

decembrie 19th, 2011

Am fost iar la Veliko Tarnovo. Si ce fac eu sa faca toti.

Caci iar m-am uns pe tot corpul cu serenitatea si candoarea generate de micul orasel de munte. Un loc cuminte si devreme acasa care pare ca nu cunoaste durere. Ci doar pisici, aroma de trandafiri, rockeri, cafele la nisip si case frumoase de lemn vechi. Miam. Miau.

Se zice si ca bulgarii au cea mai buna branza. Pe asta am observat-o indeaproape. M-am uitat la ea cu lupa mea gustativa si este adevarat. Branza lor taie cam tot ce putem noi produce cu cele ale noastre 42 de milioane de manute in materie de telemea de vaca. Destul cu dansa, doamna branza.

Bulgaroaicele se imbraca ca la nunta de la prima ora a diminetii. Banuiala mea este ca ele deschid dulapul si intra automat intr-o cursa infernala contra lor insele. Posedate fiind de un rege oh, prea baroc, bulgaroaicele isi pierd mintile si pun pe ele tot ce gasesc. Mult, mulat, tipator, stralucitor, porno si agresiv sa fie.

Preturile bulgaresti sunt de vis. Tot ce vrei sa intreprinzi la bulgari costa considerabil mai putin decat ai banuit. Bulgarii au mancare buna care te face sa infuleci ca un nebun si camere de hotel curate si pufoase si amenajate cu gust, in care iti vine sa sezi fara discernamant.

Poate ajuta sa mentionez ca bulgarii au si barbati misto. Poate asta o sa va faca sa va suiti pe matura si sa o porniti mintenas peste granita. Bulgarii zambesc cuceritor. Au nasuri mari si poate, cine stie, si sexuri asisderea. Dupa ce ti-au zambit, bulgarii dau buzna pe facebook desi nu le-ai spus cum te cheama.

Se zice ca bulgarii au ceafa groasa. Eu nu le-am vazut-o. Imi pare mai mult un zvon rautacios. Bulgaria e curata, moderata, deloc paranoica. Imi place Bulgaria si nu e pacat ca e locuita. Mergeti.

cireasa si regasirea orasului pierdut

septembrie 30th, 2011

Cand am trecut de la troleu la masina am zis ca e un pas inainte. Dar cand am trecut de la masina la bicicleta, am facut doi-trei-patru. Sa zic de ce.

Cand merg cu masina, imi scapa felul in care se schimba anotimpurile. Iar mare parte din sunetele vrajite de fiecare zi raman zidite dupa un geam. In sageata albastra reusesc sa ajunga doar lucrurile care urla la mine. Cele subtile, fine, duioase, se lipesc brutal de geam si nu au forta sa patrunda inauntru, pana la cireasa.

Daca ati sti ce lucruri minunate amusinez eu de pe bici la inceputul asta de toamna. Daca ati sti voi, nebiciclistilor si nebiciclistelor. Razele de soare miros diferit, cand trec prin ele si le port drept palarie, direct pe crestet. Frunzele danseaza portocalii, cu miros amarui, imbatator. Diminetile miros a must si a fum si a putina ceata.

Trecand cat pot de gratios cu bicicleta mea pe strazile cu multe case, imi pica ochii pe tot felul de dragutenii. Vad o doamna scarpinandu-si pisica sub barbie, in timp ce-i sopteste lucruri frumoase. Imi strecor privirile lacome printre zabrele sa vad cum oamenii isi ingrijesc in tihna gradinile.

Cand pedalez, sunt prinsa in tot felul de momente pretioase, de pus la teschereaua cu bunele. Aud cum exerseaza cineva la pian si se mai opreste sa se gandeasca inainte sa reia. Vad locuitori de pe la parteruri cum deretica prin case si casele se gudura inapoi. Descopar strazi noi, de bunastare si huzur pline.

Cand sunt biciclista, realitatea e facuta din imagini multi-multi-multimedia. Pozele se misca fin, sunt poleite cu soare, au in fundal fosnet de frunze si miros de iarba. Cand sunt biciclista, imi descopar orasul si cu partile lui subtile. Parti care imi tot scapa cand sunt sofer.

Sunt asa de multumita sa incep toamna asta calare, ca nici nu se poate povesti. Desi eu am incercat sa incalec pe-o sa si sa va spun ce drag mi-e de bici a mea.

veliko tarnovo by cireasa

aprilie 18th, 2011


lampile lui aladin

bolta de verdeata de pe drum

cafea cu sugiuc

cetatea

inca o data cetatea

cinema in veliko

domn cu fata

domn cu spatele

pur si simplu domn, in soare

felie de orasel

felinar in noapte bulgareasca

flori fara discernamant

oraselul

pajistea unde am pranzit

paralute fara numar

din balconul pensiunii

picioare de prieteni

roz bonbon

pisica portocalie ca un tigru

pisici ochioase

seara de rock. cum l-o fi chemand.

serenada de pisici in calduri in toiul zilei

orasul

orasul iar

orasul iar si iar

canada si marimea conteaza

august 16th, 2010

Dupa revelatia ce mare e China, suferita anul trecut, e timpul ca cireasa sa spuna cate ceva despre dimensiunile canadiene.

Cat e tara de mare nu m-am prins. Probabil am vazut o particica de dimensiunea unei masline turcesti, adica felul ala care se strange gramada pe sambure si e cat unghia mare. Dar tot pot spune deja, expert ce sunt, ca tot ce-i canadian e foarte mare. Mai putin stiti voi ce, despre care nu ma pot pronunta exact.

Noroc ca mai am la dispozitie o viata de om. Una in care sigur o sa mai explorez granutele de nisip asezate cuviincios pe malul fluviului St. Laurent, unul dintre preferatii mei in materie de apa. Luati grosimea de sarpe kaki a Dunarii noastre, puneti 5-6 Dunari una langa alta si o sa obtineti adevarul.

M-am plimbat de-a lungul fluviului asta si i-am dat roata vreo saptamana. De multe ori statea cireasa pe un mal si, oricat se zgaia, nu reusea sa vada pana pe partea cealalta. L-am traversat cu feribotul timp de o ora si ceva. Mi-am muiat picioarele in apa lui. M-am induiosat la apusurile lui.

L-am mirosit cu pofta, am si gustat. Am facut asta pentru ca se intampla o treaba cu mareele si fluviul asta. Intra marea foarte in susul lui si il face sa semene bine cu ea. Asa incat cand stai la poalele lui te imbie mireasma de mare si sare si plaja. De-asta era sa lesin de placere la Kamouraska.

Dar parca numai fluviul e mare, ti-ai gasit. Ar trebui sa vedeti cum arata o pisica canadiana. Are corpolenta unui atlet pisicesc, labe de tigru si tot asa. Bine ca nu miauna des pisicile canadiene, altfel s-ar isca o gramada de tsunami.

Parcurile canadiene sunt spatii intinse, ca niste terenuri de golf, presarate ici colo cu veverite, ratoni, copii, lacuri si oameni care fac jogging.

Locuitorii adora rasnitele din care picura piper proaspat macinat la fiecare fel de mancare pe care il comanzi. Ele masoara 1/3 din inaltimea mea si probabil cantaresc 2 kilograme 300 de grame.

Cafeaua caffe latte se serveste si in varianta bol de supa, trecut in orice meniu, pentru canadienii mai pofticiosi. Apropo, nici ei nu sunt mititei.

Iar zambetele de pe fetele lor sunt dimensiunea XXL. La fel si gradul de civilizatie, apetitul dement pentru toate sporturile din lume. Mare e si speranta zilnica de a gasi un loc bun de parcare si de a scapa de vigilenta agentului cu amenzile. Un personaj care pedepseste cu infrigurare chiar si un minut depasit.

Canada e mare si surpriza mea la fel. Mi-a placut acolo mult de tot si cine zice ca e o tara plicticoasa se insala in stil mare. Mare de tot, ca orice legat de Canada si canadieni.