cireasa si frumusetea ei

septembrie 17th, 2010

Cireasa traieste zile comice. Sa vedeti.

Ca cireasa se place pe sine destul de mult, nu este ceva nou sau doar un capriciu de moment. Ea se place in fiecare zi, cu ardoarea unui functionar model. Cand e treaza si nu se concentreaza la ceva anume, e ocupata sa se placa pe sine. Insusi faptul ca se place mereu ii provoaca atata multumire despre sine incat ea ajunge sa se placa si mai mult. Ce agreabila ironie.

Si nu, nu ma refer la sufletul meu pur ci la trup. Cireasa crede doar in zilele ploioase si uneori si in cele fara sot ca zicala interiorul e cel ce conteaza e adevarata. Atunci cand esti pe piata cu eticheta de vanzare, ambalajul tau de om atarna enorm la cantar. Sau, cum ziceau Parazitii prea bine: daca look-ul nu conteaza, de ce nu tabara toata lumea pe Teo (parafraza).

Cireasa e incantata de piticimea dumisale si de proportiile pentru care din cand in cand mai face osanale. Multumeste zeilor pentru pielita subtire, glezna fina, sanii planturosi si ochisorii veselosi. Se lauda cu talia cat trebuie de adancita, fundul potrivit de bombat, mainile subitiri din umar si piciorul mic. Si cand colo, ce sa vezi.

Gata cu preludiul. Sa vedeti ce mi se intampla. In discutii cu diversi barbati dar mai ales cu prietenul meu imaginar, I., mentionez eu in trecere si cu nonsalanta ca arat mortal. Si aici surpriza. In loc sa se prosterneze in fara acestui adevar absolut, interlocutorii incep sa-mi aduca argumente ca nu, nu e chiar asa. Eu fac ochii cat cepele de apa. Ei continua cu incapatanare.

Nu cireaso, ca uite, pe acolo ai o slaninita, de care ar fi bine sa ne debarasam 1-2. Si abdomenul asta (sageata de directionare catre abdomen) ar trebui sa-ti fie mai definit, cum am vazut eu intr-o poza pe facebook ca poti. Si oricum, cireaso, ce este cu atata suficienta. Mereu se poate mai bine si tu trebuie sa ajungi acolo. Ma uit la ei si nu-mi vine a crede. Mai baieti, voi glumiti.

Ce vremuri traieste ea, cireasa, daca s-a ajuns aici. La a trebui sa-si demonstreze cu vorbe dulci si fapte la fel frumusetea fizica. Fapt despre care dansa credea ca se arata evident pentru toata suflarea din apropierea ciresei. Si sa nu credeti ca acesti carcotasi ai pielitii subitiri de cireasa erau Apolo s Adonis, adunati la o bere. Au si ei ale lor. Niste fotosop nu ar strica.

Noroc ca eu nu plec ureche atat de usor la lucrurile grele care mi se spun. Si stiu sa traiesc bine mai departe, ca si cum acest vorbe nici nu s-au spus. Despre cireasa si frumusetea ei se scriu chiar acum niste carti. Si doar invidiosii mai rostesc blasfemii pe la colturi. Tadaaa.

firul de par din poveste

noiembrie 27th, 2009

tinta

Sau asta se poate chema, foarte bine, si povestea firului de par. Am preferat sa-i zic din poveste pentru ca acolo intri pe un taram magic, unde totul e posibil.

Asa si firul de par de care ma poticnesc in zicerea mea de azi. Absolut exceptional, precum coborat din basmele cu feti frumosi care cresc intr-o zi cat altii intr-un an. Un fir de par cu proprietatile ridichei uriase. De care, stiti din poveste, trage mosul, trage baba, si nu se intampla mare lucru.

Daca e ceva pentru care cireasa e laudata in mod constant, e pielita subtire. Ce piele fina ai, imi spun dimineata abia treziti din somn oamenii pe langa care trec in goana pe trotuar. Bosumflati de caldura patului care tocmai le-a fost luat de sub fund.

Auzi, tu faci baie in lapte de bivolita? M-a intrebat un coleg de la vanzari, in timp ce incercam sa stabilim strategia de marketing pe anul viitor. Si si-a trecut incet dosul mainii pe bratul de cireasa. De unde incepe el si pana unde se termina.

E drept ca ma epliez si eu ca orice femeie prin locuri esentiale. Dar e clar ca pielea mea e mai neteda si mai lipsita de pori si peri si alte impuritati decat normal.

Prin urmare m-am culcat pe o ureche. Am inteles ca e de bine si am stabilit ca ma voi uita mai fugar in oglinda. Ce nevoie sa mai am? Dar aroganta astfel manifestata cu pret mare va fi platita.

Exista un fir de par in corpul meu care este gigantic si apare in locuri neasteptate. Cu predilectie apare intr-o dimineata pe gat. Il observ cand e foarte soare afara. Cum poate el sa mijeasca si sa devina asa de robust peste noapte, este pentru mine un mister.

Cert e ca ma trezesc de obicei cu el in masina, in timp ce conduc. Instalat pe gat ca o rusine. E lung, e negru, e vanjos. E si imposibil de scos in timp ce faci slalom in trafic.

Imi trec prin minte rapid momentele din ultima vreme in care am stat la lumina puternica, cu gatul la vedere, alaturi de oameni. Care s-au uitat, sunt sigura, direct in parul meu din gat.

Imi vine sa urlu de frustrare. De ce-mi faci asta, nemernicule? Animalule, de ce ma defaimezi? Si trag de el cu o mana si de volan cu cealalta. In timpul asta parul se face covrig cat e de lung. Si rezista, infigandu-se si mai tare in pielea mea.

Cu chiu cu vai il scot. Si ma minunez ca am putut tine la mine in corp asa un monstru. Dar ma iau cu treaba, uit si las iar garda jos. Si peste o vreme, il gasesc instalat in barbie. In partea unde eu cu greu il pot repera. Dar este bine plasat pentru altii.

Apoi apare pe un picior. Tot unul singur, pus undeva in prime-time. Taman cand vreau sa fiu mai ispititoare si mi se pare ca-mi si iese. Cand insa raman singura in dormitor si il observ, ma gandesc cu groaza. Daca l-a vazut si el?

Daca am o zi mai incarcata la munca, se pune pe cate un san. Mereu pe acelasi san. Cel stang. Mereu trufas si victorios. Mereu vartos si nelasandu-se mai prejos. Piei, nemernicule. Bruta ce esti.

Dar parul din poveste isi rade de mine in barba. Si imediat ce ma iau cu treaba sau ma cuibaresc la pieptul ideii ca l-am scos definitiv, vine iar. Se pune pe gat si imi da cu tifla.

Crezandu-se, si pana la urma si dovedindu-se, atotcastigator. Acum m-am uitat peste tot si nu e. Dar cine stie.