Poate ca stiti momentul ala cand te apuca nebunia aia anume. Una singura.
Cand, aproape fara sa-mi las geanta jos si fara sa-mi scot fularul, facand fleasc-fleasc pe parchet cu ghetele ude de zloata si cu manute tremurande, ma reped in frigider. Iau de acolo recipientul in care tin untul, smulg painea care isi vedea de treaba ei in cutia de paine si insfac un cutit care tremura ca varga de frica.
Ma opresc o clipa din vrie doar pentru a anticipa savoarea ce urmeaza. E tot ce mi-am dorit. Apoi le le combin pe toate astea cu salbaticie, paine si unt si cutit, ca un potential aspirant la o intalnire de ajutor social bred & butter anonymous. Smulg cu dinti de fiara salbatica bucati mari de tartina si imi spun ca asta inseamna sa traiesti.
Mmmmm. Mmmmmm. Mmmmmmm.
In general cireasa se straduie sa manance tot felul de chestii sofisticate pe post sandvis. Ele implica si unt si implica paine dar mai sunt cu siguranta in ecuatie destui actori. Topinguri, cate trei unul peste altul, sosuri de diverse texturi si alte zaiafeturi culinare numai bune pentru o tartina pe cinste.
Dar in momentul nebuniei supreme este intotdeauna vorba doar despre unt si paine. Pofta asta apare rar si este sora cu pofta de lapte dulce, batog de crap si pufuleti. Si ele apar tot rar insa tot cu salbaticie se rezolva. Placerea pe care o simt infulecand lacom si din picioare e ca o noapte furtunoasa de dragoste. Dulce deflorare culinara, asta mi-o doresc.
Mmmmm. Mmmmmm. Mmmmmmm.
Am facut-o din nou. Am terminat juma de paine pe care am ciopartit grosolan din lipsa de rabdare juma de pachet unt. In tot timpul asta am stat in picioare, ca un amant grabit. Am si mormait ca o fiara. Acum viata e mai buna cu 56%.
