despre mirosul caselor

octombrie 20th, 2010

Casele seamana groaznic cu umbrelele. Nu tind sa fortez natura lucrurilor si sa insist ca sunt surori prin modul in care arata. Ci pentru faptul ca si unele si altele se dau dupa stapanii lor ceva de speriat. Aici despre cum fac asta umbrelele.

Dar cand intru intr-o casa ma izbeste un miros care imi povesteste la ureche la fel de rapid ca o cautare google multe lucruri despre proprietar.

Exista cineva la mine in familie obsedat de a tine si mentine si stratine casa intr-o stare de curatenie absoluta. Tot persoana asta, nu-i spun numele, persoana importanta, are o biblioteca grasuta. Cand intru acolo miroase a copilaria mea, plus cartile asezate frumos, ca niste soldati cu uniformele neprafuite. La asta se adauga un toping de casa luna de curata si de o mancare buna in frigider. Desi asta cu greu percep. Poate ca doar stiu si cu asta basta.

Sunt case care nu s-au dat dupa moda mancatului sanatos. Acolo se prajeste la greu si cand intru, chiar daca nu s-au facut cartofi prajiti si chiftele acum cinque minutti, stiu. Stiu ca gazdele astea sunt prajitoare de profesie. Stiu asta si covoarele ingretosate si perdelele inzilizite si lemnaria buhaita si pantofii din holisor si hainele gretoase din cuier. Toate miros a prajeala discreta a ultimilor ani. Si miros deja si a prajeala anilor ce stau sa vina.

Unele case miros a animale iubite prea mult. Altele in care omul e iubit prea putin. Alte case miros a somn greu, distrugator. Daca ma uit atent, va proprietarul cazut intr-un somn de dizgratie. Si sa le vedeti pe casele alea care spun povestea unui om care detesta lumina. Exista si case care miros in asa fel incat imi vine sa il rog pe proprietar sa ma lase sa stau putin mai mult acolo.

Sunt case care miros a naftalina. Si nu pot sa nu ma intreb daca nu cumva naftalina e mai rea ca moliile. Moliile mananca hainele dar naftalina mananca oamenii. In cazul asta molia il face pe om.

Imi place sa descopar mirosul unei case si sa-mi inchipui pervers de in detaliu cum traieste patronul ei. Cum o aeriseste, ce mananca in ea, cum si unde se imbina cu somnul prin cotloanele ei.

In casa mea miroase a cafea dimineata si a paine prajita. Si a par proaspat spalat. Si mereu a lemn in majoritate coplesitoare si a carti si a plante verzi si a caldura. Si a dragoste, pe la colturi, in anumite momente.

paine si sperma

mai 31st, 2010

Se dau doua biciclete. Se da o cireasa si un prieten imaginar, I. Se da o dupa-masa nici prea cleioasa de arsita dar nici sa faca pielita subtire de cireasa cu un neplacut aspect de gaina.

Suntem la mare. La cel mai indepartat colt de Mare Neagra cu reflexe albastre apartinand tarii noastre. Incaleca cireasa pe-o sa, incaleca si I. Fusta fal-fal, cositele ciresei fal-fal, pielea ciresei de nuanta cafe ole. Trecem pe langa campuri mustind de maci.

Ne indreptam catre bulgari. Suntem sedusi pentru ca au castraveciori, dulceata de trandafiri si privelisti tulburatoare. Pedaleza cireasa, pedaleaza I. Ajungem in vama, prezentam buletine. Vamesii spun exact ce n-ar vrea cireasa sa auda.

O fobie mare si lata are si ea. Si primeste provocari din toate pozitiile pe tema asta. Dati-va jos de pe roti, avertizeaza ei. Cainii o sa sara la voi. Sar la toti biciclistii. Prietenul I. stie groaza ciresei cea mare. O linisteste insa cu cuvinte potrivite. Sunt aici, o sa fie bine, nu te mai gandi.

Descalecam (al catelea descalecat din istorie este asta?) si cu bicicleta langa, mergem tiptil. Intai nimic. Apoi apare unul, apoi inca unul, apoi inca 3, apoi inca 2, apoi inca 1. Cireasa stie exact pentru ca cireasa abia mai are puls.

Cainii asmutiti se uita mai ales la cireasa. La ea isi ranjesc dintii, spre ea arunca bale, pe ea o vor. Ca de obicei. Si tot ca de obicei, cireasa incepe sa tremure patologic din toate incheieturile, transpira toate, si incearca sa isi indese inapoi in piept cu miscari pripite inima. Care s-a strecurat cumva afara, dand oasele deoparte si facand pielea sa plezneasca.

Asediul cainilor pare ca tine o ora. I. ma salveaza, intr-adevar. Cand el latra rau la ei, ei pleaca, dar cu regret. Imi ia mult pana sa-mi revin la semne vitale normale. Imi vine sa plang. Incalecam. Fusta mea fal-fal. Cositele mele fal-fal.

Pe langa noi scenografi priceputi desfasoara campuri intregi cu decoruri cu maci si flori mov si albastrele si rauri de grau verde. Cum s-a schimbat tara, cum fiecare centimetru patrat de pamant este lucrat cu mare grija. Totul arata nemteste. Ce diferenta. Deci asa se fac castraveciorii, cu grija.

Se destinde cireasa, dar inca are in ochi apa limpede de caprioara. Se opresc biciclistii, fac popas. Sa-si mai traga sufletul, sa faca o poza magiei bulgaresti. Intra cireasa in graul necopt, mangaietor. Intra si prietenul ei imaginar. Dupa un scurt dialog, senzualitatea se intinde ca o molima peste recolta bulgareasca.

Se trage cortina, fasaie graul, se aud ceva zgomote specifice dragostei. Trece niste vreme, imposibil de precizat. Pamantul miroase asa de puternic. Seva florilor se ameteca cu respiratia sacadata a celor doi actori protagonisti pe pamant bulgaresc.

Se trage cortina deoparte si ce sa vezi. Ramane niste grau culcat la pamant. Maci striviti alaturi de alte flori ale campului incearca sa-si revina din stransoare. Se lasa inserarea. Cireasa incaleca, fusta fal-fal. Cositele fal-fal. Ea si prietenul ei imaginar.

Daca dragoste nu e, nimic nu e. Insa niste bulgari o sa manance toamna-iarna viitoare paine si sperma deopotriva. Pam-pam.