Ce tare imi place sosetele de bumbac. Alea care se gasesc doar la magazinele satesti sau pe care ti le faceau bunicii cadou. Sosete curate, simple, fara lycra si alti aditivi de forma si textura.

Ma distreaza grozav sa ma uit la nori. Fac din ei cu mana si cu mintea animalute si povesti si tot ce mai trebuie ca sa am o zi glorioasa. Cand norilor le asortez un miros de iarba proaspat taiata, lesin. Cine stie cat stau acolo asa, cazuta in nesimtirea unei zile perfecte.

Ce mult imi place sa zica cineva mmm dupa ce a lins furculita cu mancare facuta de mana mea. Imi vine sa il mangai pe cap si sa il strang la piept si si si. Daca mai are si sosete de bumbac curate, e gata ciorba. Dar ce bine e sa gateasca cineva mereu pentru mine, e cel mai bine. Unde mi-e bucatarul.

Ce ma incanta sa iau un prieten si el sa ia niste cuvinte si sa ne jucam cu toate astea pana ametim. Carusel de vorbe sa facem impreuna, asta vreau. Mai pun eu, mai lasa el. Din gura ne ies vorbe, din ochi ne ies si niste lacrimi mici de atata ras.

Ce-mi place sa-mi balacesc picioarele intr-o apa asezata cuminte afara, pe o coasta sau intr-un grumaz de deal. Ce-mi place sa le balacesc pana se incretesc si ma roaga sa le scot afara.

Cum ma fascineaza focul facut pe inserat pe un munte. Focul facut pe inserat pe un mal de mare. Focul facut cu prieteni si familie si oameni necunoscuti, ce ma fascineaza. Pot sa ma uit in el un veac pot sa ma uit. Care plictiseala. Focul este cel mai tare eveniment neurban.

Ce mult imi place, ce mult. Ce.

Bucurestiul nu are locuri de parcare. Asta stie chiar si un tanc.

Bucurestiul are in schimb o companie care ridica masini parcate anapoda dupa criterii abracadabrante si de profit. Dupa ce a prestat diverse drumuri pana acolo, in tara lui departe, cu diversi musterii ai acestei companii, cireasa se fereste. Incearca sa nu parcheze unde vede semnul care ar putea sa o faca sa scoata 7oo de lei din buzunarul cu arici intr-ansul.

Asa ca ma stradui si eu din rasputeri sa fiu creativa cu locurile de parcare. Ma bag pe stradute mici, uitate de lume. Parchez in locuri indepartate, de mananc o paine pana unde am treaba. Contorsionez masina in fel si chip in locuri in care ar parea ca nu poate intra.

Criteriul meu absolut e nu-ti deranja aproapele, niciun aproape, prin modul in care parchezi. Adica nu parchez nici sa ma pici cu ceara in fata unui garaj sau acolo unde scrie nu parca sau unde blochez pe cineva. Tot nu-i bine. In ultimele zile mi s-au intamplat lucruri traznite.

De mentionat ar fi o flegma de la o doamna in varsta. Ea a venit in halat si papuci de departe, vadit avand treaba cu mine, cand m-a vazut urcand in masina. Culmea e ca eu, o cireasa binecrescuta si cu respect pentru batrani, am chiar asteptat-o. Am crezut ca o pot ajuta cu ceva. De fapt am si ajutat-o. M-a injurat de mama rau de tot si eu, vazand asa, m-am suit in masina sa plec. Ura femeii insa era asa de mare incat a slobozit si o flegma care sta si acum intiparita pe un geam, intrucat nu am stiut ce sa fac cu ea.

A doua intamplare de mentionat, tot proaspata, este interactiunea mea cu un tiganus de dimensiunea unui taburet de bucatarie. Mi-a spus ca am parcat in fata casei lui si ca ii trebuie bani pentru un corn. Eu l-am ignorat, vorbeam la telefon. El intai mi-a atinut calea. Apoi mi-a zis ca imi sparge fata. Si ca sa indraznesc eu sa mai trec pe-acolo, ca jar mananc. In alte cuvinte, desigur.

Cea mai memorabila intamplare insa este asta. Am parcat intr-un loc unde chiar nu parea ca supar pe cineva. Cand am iesit de la job am gasit agatat de stergatorul din spate o punga plina cu tot ce-i mai rau intr-o casa. Pampersi de copil mic, oase de pui, cafele pe jumatate baute, in pahare de plastic si multe alte gunoaie menajere cu miros disgratios. Ca sa pot scapa de punga, oricat m-am feri, mi-am bagat mainile in ea. M-am umplut de zoaiele cuiva, nu stiu cui.

Si dupa toate astea am ajuns la concluzia ca painea si sarea, pe vremuri semn de ospitalitate la romani lipsesc cu desavarsire.

Ziarul Gandul a scris povestea ei aici spre a genera alte ganduri bune din partea noastra. Acest material este pentru cine poate sa o ajute pe Eva in orice chip.

Cred ca tot el trebuie sa reuseasca sa afle prin metode specifice (reni, subalterni, spiridusi, magie, dat in bobi, whatever) exact ce are nevoie fiecare si sa aduca lucrurile trebuincioase. Nu sa indese in sac ceva, orice, de capul lui. Eu m-am achitat cu brio de o parte din sarcina. Am facut rost de scrisorile copiilor de la Spitalul de Oncologie Bucuresti. Aceiasi pentru care m-ati ajutat cu televizoare.

Acum sa vedem daca ma tin capacele sa le si aduc ce vor de Craciun. Vreau sa fiu Mos dar nu pot singura.

Catalin vrea un joc cu care sa se joace si el si sora lui. Locuieste pe strada Teiul Doamnei, adica aproape.

Oana vrea un notebook, adica un laptop mic.

Ana vrea papusa, cizmulite rosii nr. 35, catel de plus black & white si un televizor. Ca nu are la ce sa se uite.

Dragos are nevoie de un telefon. Probabil vrea sa vorbeasca cu ai lui.

Stelian vrea multe fericiri dar si un laptop.

Florin din Alexandria vrea sanatate, ca aia-i mai presus de toate. Dar si un notebook, de care are nevoie ca sa invete cat sta in spital.

Mery din Jilava zice ca isi doreste ce poate Mos Craciun sa-i aduca. Nu are pretentii la multe jucarii. Ar avea nevoie de imbracat si incaltat, ai ei sunt cam saraci.

Remus din Movileni de Tecuci, Galati, nu mai vede prea bine de pe urma tratamentelor. Ar vrea o masina cu telecomanda, hainute de iarna dar ceva si pentru Daniel.

Sandu e din Tecuci si e vorbaret. Vrea curent in casa ca sa se poata uita la tv, ceva dulce, robotei si haine de iarna.

Din Vicovul de Sus, Suceava, Emanuel zice ca vrea o placa si un mp3.

Ionut din Craiova ar vrea 3 chestii. Dar daca i se pare Mosului ca e prea cu tupeu, vrea doar una.

Impreuna cu Minxieee, care are si ea lista ei de cereri, incercam sa facem cat mai mult. Va rog frumos sa ma ajutati cu oricare din obiectele astea.

Povesteam aici cum mi se pare sa umblu eu, o cireasa, cu o hickey pe gat.

Semnul aplicat pe mine de catre o gura nemernica si razgaiata, un semn vizibil pentru public, nu ma infioara de bucurie. De ce sa ofer eu informatia asta pe post de spam sexual oamenilor cu care ma insotesc in viata diurna. Si anume ca tocmai am facut sex cu nabadai. Prefer ca lumea ca sa intrebe oare o fi facut cireasa sex, oare o fi facut, ah ce curiosi suntem.

Din acest motiv, cand ma pricopesc cu asa ceva naiv de explicit incerc sa ascund stampila cum ma pricep eu mai bine. Port brusc naframe pana la barbie, rantipie cu gulerele ridicate. Apoi aplic preventiv si o tona de fond de ten. Asta ca masura de siguranta, in caz ca imi da cineva brusc si pe nepusa masa esarfa jos sau ma trage nepoliticos de reverele care ma deghizeaza.

Asta pot si chiar si fac atunci cand sunt constienta ca am un hickey. Zau daca mi se pare vreo sfaraiala inteligenta sa ma laud cu o noapte de dragoste mai focoasa. Mai ales cand am status single pe facebook. Pam-pam.

Dar cand imi lipesc pe mine o placuta ce zice don’t you hickey me si totusi capat un hickey si nici macar nu-mi aduc aminte de el si nici macar nu il vad in oglinda cand ma dau cu rimel dimineata, atunci ce sa mai fac. De data asta am aflat de el intr-o adunare larga, in chicotelile generale. Ce ma irita cel mai dihai e ca probabil adunarea credea ca eu stiu de intamplarea mea cu hickey si totusi imi port semnul nonsalanta prin lume.

Of, pasare neghioaba uneori, sexualitatea. Un hickey trebuie ca e bun atunci cand ti se intampla dar ce napasta mai apoi. As plati o taxa sa scap de cate unul mai la vedere. As plati insa o taxa si sa ma simt des ca atunci cand l-am primit.