Cireasa e bucuroasa ca poate vedea universul in felul ei pozitiv pana la nebunie.

Unii numesc asta naivitate sau autominciuna sau mai stiu eu cum, intr-un fel usor dispretuitor. E mai cool sa ne inchipuim ca universul e trist. Si ca tot ce pare frumos e doar o pojghita penibila pentru un putregai imens care se ascunde cu siguranta sub orice.

Sunt destui oameni care cred, indiferent ce intentii bune avem, nu vom ajunge nicaieri. Ca tot ce ne inconjoara e desertaciune. Si ca totul e degeaba. Si ca lumea e invidioasa si pusa pe rele. Oricum, exista un public substantial care dispretuieste ochelarii cu lentila roz ai ciresei.

Dar sa vedeti cum se observa totul de la mine. Complet invers. Copaceii au inflorit in ziua in care m-am intors eu in tara. Tot atunci, nu pot fi decat vecinii cei care au dat cu artificii. De buna seama, toti au sarbatorit bucuria revederii. Bine te-ai intors cireaso.

Dupa parerea ciresei, toate in jur merg bine. Cheile bunului mers al lumii si al livezii sunt la ea. Daca ma port frumos, asta capat inapoi, intr-un procent coplesitor de cazuri. Cafeaua e mai buna pentru ca i-am zambit. Cei mai buni prieteni din lume sunt ai mei. Pasarile canta pentru a o distra pe cireasa in timp ce alearga.

Micul meu univers distorsionat in bine merge fara poticneli. Ce bine si frumos se vede de la mine, daca ati sti. Si daca apare ceva urat, tot la mine sta bagheta magica. Poate ca ma mint frumos si livada mea e un balon de sapun de lavanda. Dar rezultatele ma incanta, e asa bine sa traiesti. De ce l-as sparge si de ce as racai dupa rugina, nu stiu.

Cireasa e prietenoasa din fire. Dar acum, ca si-a dat seama de niste lucruri esentiale, o sa fie cu 46% mai prietenoasa decat tot ce s-a vazut pana in prezent.

Preludiu: acest post este aparent trist dar de fapt indeamna la o mare veselie si pofta de viata.

Ideea mi-a venit cu ocazia unei inmormantari. Sa nu ne intristam insa, dragi nuntasi, caci e de bine. M-am gandit la urmatoarea situatie. Ca atunci cand cineva drag care sta departe e grav bolnav sau moare, ne gasim vreme sa mergem la capataiul trist sau disparitia oficiala a corpului.

Ni se pare ca-i datoram celui tare bolnav sau mort atata lucru, prezenta noastra adica. Ca ne-a placut de el si e un fel de omagiu. Din punct de vedere social este considerat inacceptabil sa lipsesti de la bagarea in pamant a cuiva care ti-a fost apropiat. Si brusc gasesti zile libere si resurse si bani de benzina si chemare si tot ce trebuie.

Si tot gandindu-ma eu asa, mi-am dat seama ca este probabil mult mai important sa fii alaturi de persoana cu pricina cat timp rade si vorbeste si povesteste si iti mai si gateste ceva bun. Cand mergi la inmormantare te prezinti in fata unei carcase. Sau, mai frumos spus, un corp despre care convenim sa credem ca era cutarica.

Dar cred ca strategia castigatoare este asta. Sa fac eforturi sa fiu prezenta la evenimentele importante din viata oamenilor dragi atat timp cat ei sunt vii si calzi si sanatosi. E drept, o sa ma coste mai mult. E adevarat ca o sa implice eforturi mai mari si complicatii zeci.

Dar daca ma port bine cu un om cat timp e sanatos si in viata. Si daca ma interesez cum se cade de toate ale lui, eu cred ca pot chiar lipsi de la inmormantare, fluierand. Concluzia ar fi asa.

Hai sa mergem acum, chiar daca e greu. Nu cand moare cineva si nu mai e nimic de facut, inafara de un buchet de flori pe care nu le miroase oricum nimeni. Ci hai sa mergem cat e in viata si ne cheama la diversele lui evenimente vitale.

Sa fim acolo de ziua lui, Craciun, logodna, aniversarea casatoriei sau cand a facut o ciorba buna. Chiar daca ciorba e la 470 de kilometri pe serpentine sau, pentru a o gusta, musai sa luam avionul. Ca sa nu mai zic de situatia penibila cand ciorba e in alt cartier din orasul nostru, care nu prea ne place, si alegem sa stam acasa.

Ce daca e departe. Ce daca e greu. Hai.

Acest post are un scop lucrativ. Vreau de la voi ceva.

Mi-am propus sa va fac sa cheltuiti macar 2 ore din timpul vostru cu festivalul asta. Il astept pe One World Romania de un an intreg ca o fetita cu chibrituri care se zgaieste la usa inchisa a organizatorilor. Asa de mult imi place. Mi se pare dintre cele mai izbutite intreprinderi in materie de festival.

One World Romania este o marca inregistrata a Centrului Ceh si a ajuns la Editia cu numarul 5. Este un festival de film documentar care se preocupa de drepturile omului. Si face asta punand focus pe exact multitudinea de forme in care sunt ele incalcate peste tot in lume, in fiecare zi.

Anul asta ni se propun 5o de filme in 4 cinematografe: Eforie, Union, Corso si – locul dedicat proiectiilor speciale din fiecare zi de festival – Noul Cinematograf al Regizorului Roman, la Muzeului Taranului. Programul complet este aici.

One world Romania este cea mai buna colectie de materiale filmate actuale si vii. Ea ma ajuta sa vad ce se intampla in lume astazi, in timp ce tu beau cafea cu lapte. Filmele astea nu ruleaza nicaieri altundeva deci nu exista o alta sansa de a le vedea si de a va deschide inima si mintea & more. Vedeti ca am ravna unui militant religios spre a va face sa mergeti sa vedeti macar un film.

Cele 50 de filme la care ma gandesc aproape senzual sunt impartite in 8 sectiuni: Revolutii Online, Politica, Munca si Rasplata, Minori si Batrani, Probleme de Familie, Pasapoarte, Penala, Activisti si Indignati. Cand ma gandesc ca am acces liber la toate astea, ma ia cu ameteli.

Mergeti. Mergeti sa vedeti. Va rog. Va implor. Este un festival de dezvoltare personala.

Cireasa are nevoie de senzatii noi si tari in mod regulat.

Pentru a le obtine, ea este nevoita sa pescuiasca in diverse zone nemaicutreierate, care de destule ori par neobisnuite. Pentru ca venise timpul, ea a zis sa invite ceva proaspat in viata ei.

Asa a ajuns sa se inscrie la un curs de dans contemporan. Intamplarea a facut ca gustase odata doar o imbucatura si tare i-a mai placut. Si uite-o in strampi si cu inima cat un paduche in mansarda asta incapatoare, alaturi de un grup de oameni complet necunoscuti.

Si asa a inceput una dintre cele mai grozave experiente care mi s-au intamplat in ultima vreme. Cursurile sunt tinute de o femeie tare placuta si iscusita, pe numele ei Andreea Novac. Va spun toate astea ca poate aveti chef sa o cautati cu lumanarea si sa mergeti si voi, sa va simtiti bine de tot.

Grupul din care fac parte este format multe femei si un singur barbat. Avem acolo o publicitara, o oncoloaga, o arheoloaga, una-doua jurnaliste si o functionara sufletista intr-un ong. Barbatul zice ca deseneaza desi eu personal nu l-am vazut. In fond, nici pe arheoloaga nu am vazut-o sapand transee si tinand bucati de ulcioare in mana (cliseu).

Andreea zice ca, la sfarsitul acestei experiente, noi vom fi capabili sa dansam toti ceva impreuna. Ceva care sa aiba o noima. Eu nu prea vad cum o sa reusesc asta si ma bucur ca ea e asa de optimista. Dar sincera sa fiu, experienta cursului este atat de buna incat, daca dansez au ba, nu are absolut nicio importanta.

Cireasa este deja deschisa oamenilor si avea aroganta sa creada ca mai mult de atat nu se poate. Ei bine, cursul asta nu doar ca te face sa iti constientizezi propriul corp intr-un mod nou si cum se raporteaza el altor corpuri si lumii, in general. Cursul asta a facut-o deja pe cireasa sa se gandeasca si mai mult la aproapele ei si sa-i deschida spre enorm si monstruos apetitul pentru interactiune si sentimentul duios de grija.

Si au trecut doar doua ore din cele 5. Cireasa abia asteapta sa vada ce se mai intampla si sa se intalneasca cu grupul de necunoscuti acum oarecum prieteni. Si crede ca alegerea asta e cea mai buna investitie pentru cineva care are nevoie de relaxare, oameni, interactiune, placere si comunicare. Pam pam.

Pur si simplu stiu ca, daca toti am umbla in chiloti in momentele esentiale, am trai mai armonios.

Cireasa este mereu dornica sa stie cum arata oamenii dezbracati. Ea se joaca de-a indeletnicirea asta cand iese in oras. Se gandeste adica cum ar arata cutare si cutare fara pantaloni si jiletca. Cireasa dezbraca lumea pentru ca nu se poate stapani. Dar este de parere ca oamenii ar face bine sa se dezbrace la propriu si de buna voie mai des.

Cred ca lumea ar fi cu 62% mai buna daca oamenii ar umbla mai des in chiloti. Probabil ca nu ar mai fi nici atatea razboaie. Oricum, eu una as fi atat de multumita incat in niciun caz nu as genera vreunul. Peace, man.

Zilele trecute am participat la o intalnire cu niste oameni care s-au vazut pentru prima data. Intalnirea s-a petrecut direct in chiloti. Fara preludiu, fara menajamente, fara manusi de cauciuc. In jurul nostru era multa apa, din pereti ieseau aburi. Susur de ploaie si pasarele fals dar minunat de cantatoare se auzeau daca dadeai de un buton. Sa zicem ca eram la un spa.

Si acum m-am convins ca nici ca exista mod mai bun pentru niste oameni sa inceapa o relatie de orice fel. Daca te prezinti in chiloti, premizele comunicarii sunt brusc favorabile. Ai un soi de duiosie pentru cineva pe care il vezi pentru prima data si e in chiloti. Daca mai e si putin ud, s-a ispravit. In sensul bun, bineinteles.

Tot gandindu-ma, mi-am dat seama ca interviurile de job ar trebui sa se desfasoare asa. Cu angajatorul si presupusul viitor angajat in chiloti. S-ar lega intre ei un jenesaisquoi greu de frant in cele ce urmeaza. Avand in minte pielea de pe coapse a sefului si parul viguros care il acopera, subalternul ar munci mult mai cu spor.

Bineinteles, locul unde oameni nu ca ar fi bine ci ar trebui cumva obligati de catre municipalitate sa se prezinte in chiloti este prima intalnire romantica. Asta m-ar face mai timida si mi-ar pune bujori in obrajori, ceva ce nu strica la prima intalnire. Dar mi-ar adapa si curiozitatea care oricum ma macina pana cand reusesc sa vad omul nud.

Daca ne-am intalni direct in chiloti am fi mai prietenosi, mai deschisi si mai dornici sa ne apropiam. Senzualitatea ar urma natural si nimeni nu s-ar mai crampona atat de o mica bucata de stofa care acopera, sa speram, o mare bucata de carne. Mmmmm.