Statia aurel vlaicu este un moment important in viata oamenilor. Dar si un popas fantoma.

Nimanui nu-i place. Lumea care ajunge sa treaca pe aici nu se leaga sentimental. Si totusi revine in pelerinaj comercial, 5 zile/7. Este un fel de halta care hraneste nesatulul cartier pipera cu personal ne si calificat, in zilele lucratoare. Balamucul iscat aici in timpul saptamanii seamana cu un razboi.

Oamenii obligati sa tranziteze aurel vlaicu se grabesc mereu. N-au hodina. Aurel vlaicu este prevazut cu tot ce are nevoie un om ce munceste zi de zi. Chiar in incinta, aproape imediat ce te-ai dat jos din acest metrou numit speranta, dai nas in nas cu fabrica de patiserie. O cosmelie de termopan ce paraziteaza pe unul dintre peretii interiori ai statiei.

In fiecare dimineata se isca o coada lunga, ca pe vremea lui Ceausescu. Specialitatea cea mai cautata, si pe buna dreptate, sunt baghetele. Oricate tavi s-ar zamisli in maruntaiele improvizate ale patiseriei, nu e niciodata destul. Unii dintre oamenii muncitori raman fara baghete. Se multumesc, dar nu chiar, cu merdenele sau pateuri pur si simplu.

La coada asta nimeni nu zambeste. Graba de a nu intarzia e imensa, dar si foamea. Presiunea de a prinde baghete e mare. Ura fata de cel din fata, care ar putea sa aiba neobrazul de a lua prea multe, si pentru colegii lui de serviciu, bate filmul. Tot ca pe timpul lui Ceausescu. Uraste-ti aproapele linistit, caci nu exista rai si nici Dumnezeu. N-are cine te pedepsi.

In statia aurel vlaicu oamenii  se si imping. Pentru ca aparatele de pontare nu stau sa-i astepte. Cartela trebuie trecuta peste senzor inainte de 9. Altfel sunt probleme.

Metrourile vin cu frecventa tantarilor care te pisca atunci cand dormi cu geamul deschis intr-un cartier aproape de o apa. Ele scuipa oameni gri, preocupati. Nu inghit pe nimeni, pleaca goale mai departe, unde au treaba. Chiar, unde au metrourile treaba, dupa ce au indestulat pipera?

Inainte sa iesi afara, bate un vant napraznic. Daca nu e atenta, cireasa e luata pe sus. Trebuie sa-si repete voi ramane cu picioarele pe pamant. Voi ramane cu picioarele pe pamant. Voi ramane cu picioarele pe pamant. Numai asa e sigura ca trece de incercarea vantului napraznic de la iesirea din statia aurel vlaicu.

Afara, vizavi, omul muncitor gaseste un magazinas cu tot felul de bucate impachetate, pentru pranz. Au si ciocolata si suc, de luat acasa cand pleci din pipera. Tot langa statie este si o florarie. In caz ca e ziua vreunul coleg. In timpul zilei se mai linisteste treaba.

Seara, metrourile de dimineata mananca pe paine oamenii obositi. Un furnicar stors la maximum. Care inca se mai gandeste la problemele si rutinele de peste zi. Porcul de sef. Proasta de la marketing. Nemernicii de la vanzati. Nesimtitul de la logistica. Vreau sa evadez. E criza. E frig. Cam asa banuie cireasa ca arata stenograma gandurilor oamenilor. Dezvaluita de fetele lor.

Dar cel mai fascinant moment al statiei aurel vlaicu este weekendul. Momentul cand toata lumea a dezertat. Si nu mai este picior de om in statie. Pipera are luminile inchise. Omul muncitor e acasa. Bucuros ca sta un pic deoparte de masina de tocat carne care este statia aurel vlaicu.

Azi e luni.

Ati incercat vreodata hot dog-ul de 1 leu de la iesirea din Ikea? Dupa ce am rascolit 2 ore printre rafturi si am gasit chilipiruri incredibile. Fac febra daca nu inghit macar unul.

In aer miroase ametitor a carnat fiert roz, a mustar si a ketch-up. Nu exista chifla alba mai pufoasa. Si nici cireasa mai pofticioasa ca la vederea imbinarii dintre toate astea.

V-ati cufundat fata in punga albastra cu pufuleti de la star chips? Stiti cum au unii vulturi, din cauza evolutiei, capul lipsit de pene? Ca sa poata baga capul pana la umeri in cadavru?

Ei, cred ca pe sistemul asta nepotii nepotilor mei nu o sa le mai creasca prea mult par in cap, saracii. Ca sa poata intra cum trebuie in punga sa manance pufuleti.

Cand eram mici eu locuiam intr-un cartier select, langa fabrica de paine. Si mergeam mereu la ghiseu, acolo. Si luam cu inima mica cate o punga de pufuleti. Sperand ca e una din alea cu mai multi pufuleti cu gust. Nu din aia mamaliga goala.

E, pufuletii din punga albastra au toti gust. Fiecare pufulete e egal de tulburator cu celalalt pufulete si tot asa. Mananci si plangi, mananci.

Vine un moment in viata cand aripioarele de pui dupa reteta colonelului KFC bat la fund orice. Lasi job, lasi casa, lasi responsabilitati. Numai sa te afli fata-n fata cu meniul cu 8 bucati si sosul galbui vrajit si urat mirositor.

Simtiti mirosul de gogosi calde? Uleiul incins sfaraie vesel pe langa ele. Si grasuna de gogoasa maron inoata in baia galben incins. Daca cineva s-ar apuca sa prajeasca gogosi pe camp, in toiul bataliei. Soldatii s-ar lua de gat si ar deveni frati de cruce. Uniti printr-o gogoasa.

Cand e simpla ii pui sare, mananci un pranz cu haina de sarbatoare. Cand femeia de la ghiseu baga branza sau gem in ea. Te afli fata in fata cu cel mai mare rival al tortului de ciocolata de la Capsa.

Cand pleci spre ski austriac. Si trebuie sa te opresti la pipi la McDonald’s Deva. Si parca ti se face si foame, dar esti scarbit ca trebuie sa iei de aici. Incearca un Big Mac. Si corpul iti va fi recunoscator. O sa tremuri de emotie.

Floricele Mamut la mall. Mmmmmmm. Sunt momente cand platesc bilet doar ca sa pot sta in sala. Alaturi de cel mai mare format de floricele posibil. Si o cola rece care parca e facuta pentru momentul asta.

Gata, m-am oprit.

Eu stiu ca nu e bine. Si sunt o cireasa care consuma cu precadere fructe, legume, carne fripta, pesti si orez. Dar asta nu inseamna ca nu mor de placere. Cand mananc un pateu cald cu branza. Sau un crenvusti fierbinte in foetaj. Aleluia.

Sunt fascinata de junk food. Si de 4 ori de pe an mai gresesc si eu. Lansandu-ma prada unuia dintre fascinurile de mai sus.