ma duc sa iau lumina

aprilie 2nd, 2010

Pleaca cireasa departe-departe dar nu foarte-foarte. Pleaca sa ia lumina de la capatul tarii, din taramul cozonacilor si oamenilor draguti si dealurilor cu iarba. Dar si al urmasilor rezultati din semintia lui Stefan cel Mare si al scrijelelor si al ciulamalei de hribi si al manastirilor rasare.

Pleaca cireasa in bucovina, sa ia lumina. De la manastirea Humorului o sa capete ea lumina, adica unul dintre locurile care ii plac cel mai mult pe acest pamant. Mintea mea zburda de bucuria revederii. Am lasat nordul tarii in iarna grea ultima data cand m-am furisat acolo. Acum vreau sa vad macar niste frunzulite de bon ton.

Cireasa merge acolo nu doar sa ia lumina de cea mai buna calitate. Ci ea se va si spovedi, pentru prima data in viata. Si are, slava Domnului, ce sa-i spuna domnului parinte, cand s-or vedea. Parinte, sa-mi spui mata cat timp ai. Parca vad ca o sa fie o coada mare de cuviosi un pic pacatosi in spate si o sa ma grabesti.

Si o sa ma obligi in felul asta nedrept sa spun doar ce-am gresit pana la 19 ani. Stai asa si nu te grabi, avem treaba, nu gluma. Cireasa nu a calatorit degeaba vreo 7 ore pana aici. Vrea sa-ti spuna povesti, unele chiar cu happy end.

Cireasa mai merge ca sa se catere cu masina cu tot pe dealurile care o sa rada la soare, crede ea. Sa revada si sa se remire si sa se rebucure de cateva manastiri unde, cand ea ajunge, gaseste plutind o pace desavarsita. Din care inhaleaza cireasa cat poate acolo, pe loc, si cere si la pachet, sa-i ajunga cat de cat.

Ca sa aiba cireasa energie sa faca toate astea, urmeaza sa infulece cantitati de mancare greu de imaginat. Si nu orice, numai trufandale de prin partea locului, bine pregatite. Stie de pe acum ce i se pregateste si uite-o cum tropaie marunt in fata frigiderului aflat la prea mare distanta, inca.

Postul a fost lung. Pofta a fost mare. Capacitatea ciresei de a inghiti tot ce-si doreste, imensa. Bye-bye avocado, rosii, masline, paine, linte, zacusca, pastai si zeama cu bors, pentru o vreme. Ati fost prieteni de nadejde, nu zic nu. Dar sa fac loc unor vechi alimente de baza.

Bine ati venit, domnule unt, inapoi. Va asteptam cu drag. Dar va rog luati loc si oferiti-va mie. Sa ne imbratisam. Ah. Good morning oua rosii ciocnite cu oameni buni si prieteni. Branzica telemea, te ador. Lapte cu cozo, mor de dor. Smantana, frumoaso, stai sa te intind pe paine. Somon afumat, pe unde mi-ai umblat.

Deci are treaba cireasa. Mai cu cele sfinte, mai cu cele turistice, mai cu odihna, mai cu burtanul. Si daca tace un pic, vreo doua zile, sa nu credeti ca a dat bir cu fugitii. Doar se bucura de liniste, in stil humorean. Ceea ce va doresc, enorm, din inima, si dumneavoastra.

un avocat la rastimpuri tine doctorul departe

septembrie 30th, 2009

atotputernicii

Am mai avut o data revelatia asta. Ca avocatii fac lucruri incredibil de iscusite. Si scot pe cireasa din marile ei mici buclucuri.

Atunci m-am dus la avocata mea dand usa de perete, ca un cowboy care sta rau cu nervii. Si i-am declarat printre lacrimi nu doar ca vreau sa termin odata cu procesul pe care il aveam cu xyz. Din care, bineinteles, sa ies neciufulita. Dar ca nu mai vreau in ruptul capului sa-l vad pe om la fata. Ca nu ma mai tin capacele.

Ajunsa in aceasta parte a izbucnirii mele catre avocata, nu doar am suspinat. Am batut si din picior. Dumneaei, o femeie cu mult calm, s-a pus in secunda aia la calculator.

Si a ticluit o hartie prin care nu doar ca nu a mai trebuit sa ma prezint nicaieri. Dar a si poruncit tribunalului sa-mi transmita in scris cele discutate. Sa-mi dea adica socoteala de cum s-a descurcat el in absenta mea.

Pentru toata treaba imi amintesc ca am platit niste sume care mi s-au parut absolut minuscule. Daca era sa le pun intr-un cantar, sa se contrabalanseze cu drama mea.

Eram in stare sa infasc luna de pe cer si sa i-o dau infasurata intr-o funda. Numai sa ma scape.

Intre timp uitasem cat e de tare sa te duci la avocat. A trecut timpul. Acum va rog sa va imaginati ca anotimpurile se schimba repede, sub ochii vostri.

Primavara, mugurii plesnesc. Vara, ciresele sunt rosii-negricioase. Toamna, mustul musteste prin mustarii pentru musterii. Iarna, ce bine, mergem la ski si ne cumparam cadouri. Si toate astea inca o data, de doua ori, de trei ori si chiar patru.

Azi mi-am luat ora la un avocat nevazut in prealabil. Asta m-a stresat rau. Cum o fi domnul asta la care merg eu acum sa-mi pun o bucata de viata pe o tavita dinaintea dumisale.

Cum o arata. O sa-mi inspire incredere? O sa arate rabdare? O sa inteleg ce zice? O sa fraternizeze cu marunta problema mare a ciresei?

Am platit cei mai bine investiti 50 de lei din viata mea. Nu inainte, ca la c….e. Ci ca la psiholog. M-am asezat pe scaun, putin lasata pe spate. Si am discutat cu un om incredibil de destept si de in tema cu problema mea.

Mi s-a parut ca ma astepta deja. Si ca stia tot ce o sa scot pe gura asta mica. Fara sa ma prind, timpul a zburat fal-fal. Am stat fix o ora. Am iesit de acolo multumita pana peste poate. Desi omul mi-a zis ca e tare complicat. Si ca nu stie daca ma rezolva.

Dar maniera in care a pus problema si modul in care ochii lui exprimau inteligenta si rigoare si siguranta si stapanire de sine si stiinta m-a multumit profund. Ne-am placut instant.

Si el s-a mirat cumva evident ca femeia asta mica. Care a venit cu niste ochelari de soare roz si o fusta cu flori fiu-fiu este o companie asa de neimpovaratoare. Ma gandesc ca atunci cand esti avocat si iti vine o blonda, ti-e putin frica. Cu toata scoala pe care ai facut-o. Si cu toata experienta in blonde pe care o ai la activ.

Si mi-am dat seama ca nu cred ca mai pot sa mai traiesc in continuare fara un avocat pe care sa-l consult macar din timp in timp. Stiu ca lumea zice chestii de avocati. Ca sunt asa, ca fac pe dincolo.

Parca nici eu nu m-as strecura nonsalanta langa unul noaptea in pat. Pentru ca poate vorbesc in somn chestii care pot fi folosite impotriva mea. Sau cand ne-am certa ar scoate din maneca de la pijama un alineat dintr-o lege. Si mi-ar explica ca nu am voie sa fac ce fac. Cum sa-l contrazic?

Dar asa, cand ai o problema cum am avut eu azi. Chestie cu care-mi bat capul de vreo 2 ani incoace. Este musai sa consulti un avocat. Face lumina in cap. Si descalceste noduri marinaresti de probleme. Si totul contra unei sume modice. Sus avocatii.

Deci un avocat hai, nu zilnic, dar macar la rastimpuri, tine doctorul departe. El si cu merele.

excursie in valea plangerii

ianuarie 7th, 2009

hope

Disclaimer: asta nu este un post vesel, umoristic, giumbuslucar.

Dar este ceva ce mi se intampla, asa ca trebuie sa scriu. Tomato cu scufita, tu, mai ales, te rog sa nu citesti. Stiu eu ce stiu.

Am o matusa grasa. Cred ca toata lumea are. Da, dar a mea nu e doar o matusa grasa, ci si una tare misto. E matusa cu mult umor, e o matusa careia ii bubuie capul de desteptaciune.

Ce mai tura-vura. E o matusa pentru care sunt dispusa sa fac tot felul de lucruri. Si asta o face asa de speciala. Incat sa intre si pe blog, unde poate sa devina personaj principal.

Pentru ca ea mai are o functie. Cand am o dilema legata de oameni sau situatii limita, tot la ea ma duc. Sa-mi spune ce crede ca trebuie sa intreprind. Moment in care o numesc oracolul din balta alba. Dar despre asta alta data.

Matusa asta cam pleaca in canada, des de fapt. Si cand pleaca, ma lasa pe mine sa fac niste drumuri pe care in ruptul capului nu le-as face pentru mine. Dar pentru ea trebuie, ca nu are cine.

Si unul din ele duce la o policlinica din titan, unde ma ducea mama cand eram mica si faceam febra. Probabil de la ce-mi trecea prin cap si nu puteam da buzna pe blog, sa zic, ca acum.

Odata intrata, merg la etajul 6. Urc pe scari si pana la etajul 4 e forfota, sunt oameni, doctori, copii, vanzoleala. Etajul 5 este pustiu si e mereu intuneric bezna.

Etajul 6 vine cu lumina palpaita. Dar cu zero forfota si zero cuvinte. Etajul 6 pare nelocuit, desi luminile sunt aprinse, deci cineva e acasa. Aici e sectia oncologie.

Eu intru mereu cu cercei in forta de inimoara sau de mar sau de cireasa. Si cu unghiile rosii. Si grabita, merg repede. Si am mereu niste foi scrise de mana pe care ma uit ca sa inteleg ce am de facut. Si o carte la subrat, ca stiu ca e de asteptat.

Oamenii langa care ma opresc sunt multi si nu poarta nimic rosu sau verde sau galben sau albastru. Nimeni nu vorbeste cu un coleg de scaun, ca la alte discipline, orl, de exemplu. Nimeni nu citeste nimic.

Stau cu fete de piatra si doar se uita la usa aia care se deschide atat de greu. Asta dupa ce m-au studiat pe mine, care sunt picata ca de pe alta planeta, planeta uite-cum-crapa-altii-de-sanatate, fara prea mare interes. Fara niciun sentiment.

Stiti cum iti faci planuri mereu cand mergi la doctor, care de obicei ti-e pila, nu un necunoscut. Incerci, fara sa deranjezi rau pe nimeni, sa dai cumva de stire doctorului pitit dupa usa ca esti aici, ai ajuns, sa faca ceva.

La un moment dat te apuca un pic de panica si iti vine sa tragi de halat pe doamna asistenta care se vede treaba ca are acces la el, dar nu te cunoaste. Si sa-i suieri cate ceva in ureche. Va rog sa-i spuneti, am venit, sunt aici.

La etajul 6 in policlinica titan, nu am nici cel mai mic gand sa fac asta. Fetzele oamenilor ajunsi in valea plangerii ma opresc. Sunt foarte bolnavi si se vede rau. Aproape ca mi-e rusine ca vin de pe cealalta planeta. Si as vrea sa nu ma vada.

Dar stau acolo in picioare, ca nu vreau sa le ocup tocmai eu locurile, eu sanatoasa. Si astept, dupa ce reusesc sa susotesc asistentei ca vin in numele matusii grase. Sa mi se dea o foaie.

Pe care trebuie sa recunosc ca, odata ce o primesc, plec ca si cum am un ardei iute infipt in fund. Pentru ca nu mai suport presiunea din jur. Si linistea de cremene. Si pentru ca mi se strange inima pentru ei. Dar si de groaza sa-i mai vad.