M-am uitat in oglinda oglinjoara. Ochii mei sunt acum doua ecrane in care ruleaza imagini bine alese din Lisabona.

Daca te uiti acum, repede, in ochii ciresei, intelegi bine si tot. Daca o mirosi, pricepi si mai bine. O sa adulmeci mireasma perversa a florilor de portocal umede inca de la ultima ploaie calda. Lisabona incepe mici dealuri si o apa mare de tot si o tine tot asa.

Terasele sunt indesate la soare ca sardelele proaspete portugheze presarate prin farfuriile turistilor si localnicilor. Orasul respire lejer soare, vara, chef de viata, apa si cafele si fructe.

Casele sunt pavate cu faiante creative, de nu cred ca gasesti doua la fel. Fiecare casa are modelul ei propriu, unic. La fel ca amprenta de om, felul in care se termina, cica, franjurile cozii de balena si desenele de pe fiecare zebra.

Dup ace am fotografiat vreo 20 de faiante si am si cumparat una, m-am oprit. Din pozat dar nu din studiat cu atentie fiecare model, pe care am incercat sa-l tin minte. Vreau sa nu uiti nici fiecare piateta sau pavaj sau barbat de culoare cacao cu spuma de lapte.

Misto de tot esti, mai, Lisabona. Sunt in avion acum si ma chemi cu sunete sfasietoare de fado, ma imbii cu pasta de sardele si imi fluturi bunatati si soare pe sub nasul meu deja sensibil.

Ma faci sa vreau sa iau avionul doar sa mai beau de 5 ori intr-o zi galois in paharul ala brut, ca un borcan dus nitel la scoala. Am chef de galagia ta din centru. Dar si de linistea si scarile abrupte care mi-au scos sufletul din piept in Alfama.

Ce bine insa ca el, sufletul a intrat repede la loc odata cu privelistea aia care apare sus, ca un premiu, in parculetul cu faianta albastra. Unde un domn vesel canta dintr-o chitara trista.

Misto esti Lisabona, misto de tot. Imi vine sa te sarut pe gura.

PS: Multumiri poneiului sturlubatic si Lolei cu fabrica ei de vise care sunt de fapt pe bune, din cate m-am prins eu. Sigur, abia astept sa inteleg asta si mai bine.

Vorbeam deunazi cu un fruct apropiat despre sufletele pereche.

O discutie veche, la care gasim mereu ceva nou si stralucitor si tulburator de adaugat. Apoi ne linistim si mai lasam sa treaca o vreme si iar ne apucam, de unde am lasat. Si sporovaiam noi despre jalea ce te apuca pe tine, fiinta umana, cand crezi ca ai dat peste unul pentru imperechere pe viata si de fapt amarnic te-ai inselat. Pam pam.

Si am ajuns cu discutia la faptul ca noi, oamenii, avem incrustata in suflet chestia asta speciala. Ideea asta culturala cum ca trebuie sa facem lucrul ala numit coabitare sau dragoste impartasita sau parteneriat emotional musai pe viata. Si musai monogam. Si musai sa ne iasa din primele incercari, ca altfel ne apuca depresia.

Si apoi eu m-am gandit la animale, tot mamifere, ca si noi. Ca ele sunt mai calme si mai decise sa-si accepte cu serenitate si demnitate soarta legata de neimplinirea vietii lor sentimentale. Iar apoi mi-am dat seama ca de fapt habar nu am daca lucrurile stau asa. Animalele nu plang si nu vorbesc.

Deci cum as putea eu sa ma prind ca ele sunt ok cand se despart. E doar o presupunere exagerata din partea mea faptul ca, daca ele nu se dau cu capul de pereti si nu mananca tone de inghetata si nu isi tund si isi vopsesc parul intr-o culoare socanta, inseamna ca nu sufera. Bad cherry, bad.

Probabil ca nici lor nu le vine chiar la indemana faptul ca un animal le lasa gravide. Le promite marea cu sarea si armonie vesnica si hrana adusa in cuib pe viata si lugulugu. Si asta se intampla in fata intregului card de alte animale. Incat atunci cand dragostea animala trece, si animalele se despart, dezonoarea e totala.

Cred ca socul unei iubiri care se termina la fel de urat pe cat de frumos a inceput e mare si la om si la animal. Doar ca noi ne vaicarim si ne sunam toate prietenele si avem cearcane. In timp ce animalele poate ca mananca mai putina iarba. Sau se bucura mai putin de soare. Sau n-au chef sa faca baie.

Eu zic ca 60 de zile. 60 de zile batute pe muchie dureaza sa te prinzi daca o relatie merge unsa sau merge cu gogaltz-gogaltz. Cum intrau sarmalele pe gatul lupului, in contra naturii si spre satisfactia caprei si a cruzilor de iezi.

Armonia de inceput e pe modelul I’ll show you mine, you’ll show me yours. E atata fascinatie in a ne descoperi invelisul carnal cuta cu cuta, ia sa vad eu ce ai tu aici. Desi stim toti ca e doar sufletul si interiorul cel care conteaza, suntem prea ocupati. Mult prea ocupati sa observam ca ce-am adunat de pe strada si-am adus acasa ni se potriveste precum girafa ca pereche de drum lung pentru vecina barza.

60 de zile sar din pat ca un arc dimineata sa-i fac lui viata mai usoara. Desi soiul meu este lenevos, cu somn incurcat prin gene pana tarziu. 60 de zile renunt si la omleta si mananc numai oua ochi, lasa domnule, asta sa fie problema. M-a facut pe mine o omleta? Se poate si fara, nici nu simt ca lipseste. Care omleta? Mai bine arata-mi te rog ce ai acolo, da-da, acolo. Mmmmmm. Asa, asa.

Ziua 61, dar exact ziua 61, e hotaratoare, ia amintiti-va si voi.

In ziua 61 pot sa ma intorc in pat de pe-o parte pe alta si ceva nu-mi convine. Poate e modul in care tine gura deschisa cand doarme. Uite ca nu mai e asa de dragalas. A fost vreodata? Hm. (Sana Nicolau, 17 septembrie 2008, hotcity.ro)

Continuarea aici.

Primul obiect a fost un covor. Scump, nu-i vorba, si de culoarea cireselor salbatice. Turcul de mi l-a vandut avea ochii negri de taciune incins. Maica-sa impletise, cica, la covor.

Apoi a venit degraba un ceainic performant si un set de paharele vrajite. De data asta, am adus acasa si o narghilea si tot ce trebuie pentru punerea ei la treaba. Mi-am dat seama insa ca asta e doar un inceput timid. Planuiesc sa strang inca o seama de tehnologii otomane importante.

Am neaparata nevoie de fantana ce produce valuri de ayran. Vreau sa fac surf pe ele. Pe mine nu ma mai multumeste ayranul cumparat la borcan de plastic, eu vreau adevaratul produs, cel facut atunci, pe loc, cu spume de proaspat ce este.

Imi trebuie si caruciorul cu cuptor incorporat, cel pentru prajit castane. Vreau sa servesc pe a cherry si dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri cu multe castane, castane din belsug, un puhoi de castane.

Instalatia pentru doner imi trebuie pentru musafirii carnivori din fire. Sa se roteasca ea la mine in bucatarie, asta-i pohta ce-am pohtit. Sa curga unsoarea din carnea facuta sul, sa curga pe cartofii prajiti asezati cuminte la baza.

Rotisorul pentru intestine de miel ce urmeaza apoi sa fie tocate, condimentate din belsug si varate cu de-a sila intr-un sandvis cu paine pufoasa poate sa mai astepte putin. Dar nu vreau sa lipseasca dintre ale mele obiecte personale de pret.

Despre baia turceasca, ce sa va mai povestesc. Vreau in sufragerie o piatra mare si calda pe care sa ma intind in serile de toamna tarzie si iarna timpurie. In pielea aproape goala alaturi de oamenii dragi. Zero porcarii, vreau doar sa am pielea fina si mintea curata.

Si daca asa stau lucrurile, cum sa ma intreb de ce nu ma stramut eu acolo, in tara semilunei rasare. Caci prea imi place turcimea si prea ma turcific pe an ce trece. Sa am grija ce-mi doresc.

Am colectionat aproximativ o duzina de persoane care ma tot intreaba de ce tac despre bali cu atata indaratnicie. Pai uite.

Motivul e foarte serios. Bali a fost o experienta intima tare. Mi-a facut des pielea gaina, mintile funda, inima sa ingane fericita cantece de leagan. Si m-a atins in atatea locuri moi si sensibile incat mi-e rusine sa dezbrac asa, de tot. Cum sa-mi intorc eu interiorul pe dos in public. Mai bine ganguresc in gand cu gandul la insula.

Azi dimineata iar m-a pocnit dorul. Am deschis iar pozele. Am depanat ce-ar fi fost daca. M-am uitat la norii romanesti atarnati deasupra balconului. Am avut mereu despre ei o parere buna. Dar imediat mi-am adus aminte de norii de un gri balinez, cu miros de ploaie-care-nu-mai-venea-si-ce-bine-era-asa.

Adoram sa stau sub ei in costum de baie, cu picioarele balacite fara discernamant intr-o piscina. Si beam o cana mare de cafea cu lapte condensat, dupa ce ma delectam cu o clatita mare cu banane. Viata balineza mi-a intrat sub piele ca un vierme pretios. Greu sa traiesc cu el sadit acolo dar nu l-as da pentru nimic in lume.

Imi lipsesc zambetele cu toti dintii la vedere scrise pe toate fetele pe langa care am trecut. Mi-e ingrozitor de dor de distractia pricinuita de maree. De copii cu piele de cacao cu lapte care se zbenguie cu zmee la inserat. Si alearga liberi, ca niste caluti pe plaja aparuta de unde nu-i.

Vreau sa ma intorc acolo, vreau mereu sa ma intorc acolo. Cam de cand am aflat ca exista. Dar nu pot sa ma tot lamentez asa. Asa ca m-am apucat sa merg cu demnitate la job. Sa-mi vad de viata mea romaneasca si de avalansa de apucaturi locale.

Dar daca o sa vedeti ca ochii mei fac apa. Si mintea fuge cel mai deparate. Daca vedeti asta, inseamna ca iarasi ma gandesc la cei mai frumosi nori din viata mea si la tot ce se intampla in fiecare zi sub ei.