picatura romaneasca

februarie 17th, 2010

Daca o vedea cineva, cireasa alearga in dimineata asta prin ceata si apa. Inoata prin zloata gri deschis si aluneca pe gheata gri inchis.

La rastimpuri, din stresinile oamenilor ii pica dumneaei cate o picatura grea. Cireasa s-a mirat de cat de grele pot fi picaturile care descind de pe acoperisuri in curs de dezghet. Ea crede ca fiecare astfel de lacrima are incarcatura unui pahar cu apa.

Unele picaturi o trazneau pe cireasa despletita ca o nereida. Fix in crestet. Altele, mai indraznete, i se strecurau ciresei pe dupa ceafa, vizand pielea fina de pe gat. Parca toate stresinile universului metropolitan se vorbisera sa faca o retea eficienta, spre a nu-i lasa fructului luxul de a ajunge la birou uscata.

Dupa multe astfel de pahare, cireasa s-a predat. Daca la inceput incerca sa dribleze apa si sa faca rute ocolitoare in ideea de a primi cat mai putine flesti in cap, acum era razbita. Si parul era strans in suvite subtiri si incretite. Iar semana ca vreo sirena din baywatch. Face ce face ea, si tot in situatia asta se pune.

Asa ca a zis ea sa profite de intreaga situatie. Si cum stia ca barbatii gasesc femeile ude in cap sexy, si-a asumat rolul de bomba sexuala in plin centrul Bucurestiului. Si pentru ca se plictisea si n-avea jucarie la indemana, a zis sa culeaga niste reactii.

Si a inceput, purtand cosite ude, asa, ca iesite dintr-un dus fierbinte, sa priveasca aprig catre unii dintre trecatori. Barbati si femei deopotriva, de ce sa discriminam. Si tuguia putin cireasa boticul ei, cum a vazut ca trebuie sa faci ca sa fii diva cu acte-n regula. Si ingusta si ochii ei pana la refuz, ca si cum o bate un soare puternic direct in fata.

Doar asa stia cireasa ca poti sa fii un produs finit, cireasa cea rrrrrr. Sexoasa de sa-ti sara basca. Si am tot continuat cu exercitiul meu de a lasa orasenii cu gura cascata. Si m-am tot vadit spre ei cu avantajele infatisarii mele rapitoare. Si reactiile au fost dupa modelul cate bordeie, atatea obiceie.

Unii se mirau, altii mai radeau, altii erau putin jigniti. Altii erau pur si simplu indiferenti. Astia m-au distrat cel mai tare, ca sa spun adevarul. Unul chiar mi-a raspuns la miniavansurile mele, desi nu avea parul ud si parea ca nu stie sa se joace, la prima vedere.

Si asa am incalecat pe-o sa si mi-am batut joc de picatura romaneasca de pe stresini. Si am avut orasul la picioare sau nu, dupa cum era si firea omului. Pic, pic, pic.

PS: daca tac cateva zile, probabil ca sunt plecata undeva departe, dar totusi aproape. Nu sunati voi la sonerie, mai ies eu din cand in cand. In mod sigur miercuri sunt inapoi pe baricade.

firul de par din poveste

noiembrie 27th, 2009

tinta

Sau asta se poate chema, foarte bine, si povestea firului de par. Am preferat sa-i zic din poveste pentru ca acolo intri pe un taram magic, unde totul e posibil.

Asa si firul de par de care ma poticnesc in zicerea mea de azi. Absolut exceptional, precum coborat din basmele cu feti frumosi care cresc intr-o zi cat altii intr-un an. Un fir de par cu proprietatile ridichei uriase. De care, stiti din poveste, trage mosul, trage baba, si nu se intampla mare lucru.

Daca e ceva pentru care cireasa e laudata in mod constant, e pielita subtire. Ce piele fina ai, imi spun dimineata abia treziti din somn oamenii pe langa care trec in goana pe trotuar. Bosumflati de caldura patului care tocmai le-a fost luat de sub fund.

Auzi, tu faci baie in lapte de bivolita? M-a intrebat un coleg de la vanzari, in timp ce incercam sa stabilim strategia de marketing pe anul viitor. Si si-a trecut incet dosul mainii pe bratul de cireasa. De unde incepe el si pana unde se termina.

E drept ca ma epliez si eu ca orice femeie prin locuri esentiale. Dar e clar ca pielea mea e mai neteda si mai lipsita de pori si peri si alte impuritati decat normal.

Prin urmare m-am culcat pe o ureche. Am inteles ca e de bine si am stabilit ca ma voi uita mai fugar in oglinda. Ce nevoie sa mai am? Dar aroganta astfel manifestata cu pret mare va fi platita.

Exista un fir de par in corpul meu care este gigantic si apare in locuri neasteptate. Cu predilectie apare intr-o dimineata pe gat. Il observ cand e foarte soare afara. Cum poate el sa mijeasca si sa devina asa de robust peste noapte, este pentru mine un mister.

Cert e ca ma trezesc de obicei cu el in masina, in timp ce conduc. Instalat pe gat ca o rusine. E lung, e negru, e vanjos. E si imposibil de scos in timp ce faci slalom in trafic.

Imi trec prin minte rapid momentele din ultima vreme in care am stat la lumina puternica, cu gatul la vedere, alaturi de oameni. Care s-au uitat, sunt sigura, direct in parul meu din gat.

Imi vine sa urlu de frustrare. De ce-mi faci asta, nemernicule? Animalule, de ce ma defaimezi? Si trag de el cu o mana si de volan cu cealalta. In timpul asta parul se face covrig cat e de lung. Si rezista, infigandu-se si mai tare in pielea mea.

Cu chiu cu vai il scot. Si ma minunez ca am putut tine la mine in corp asa un monstru. Dar ma iau cu treaba, uit si las iar garda jos. Si peste o vreme, il gasesc instalat in barbie. In partea unde eu cu greu il pot repera. Dar este bine plasat pentru altii.

Apoi apare pe un picior. Tot unul singur, pus undeva in prime-time. Taman cand vreau sa fiu mai ispititoare si mi se pare ca-mi si iese. Cand insa raman singura in dormitor si il observ, ma gandesc cu groaza. Daca l-a vazut si el?

Daca am o zi mai incarcata la munca, se pune pe cate un san. Mereu pe acelasi san. Cel stang. Mereu trufas si victorios. Mereu vartos si nelasandu-se mai prejos. Piei, nemernicule. Bruta ce esti.

Dar parul din poveste isi rade de mine in barba. Si imediat ce ma iau cu treaba sau ma cuibaresc la pieptul ideii ca l-am scos definitiv, vine iar. Se pune pe gat si imi da cu tifla.

Crezandu-se, si pana la urma si dovedindu-se, atotcastigator. Acum m-am uitat peste tot si nu e. Dar cine stie.

viata ca purtatoare de hikkie (hickey)

martie 5th, 2009

hikkie

Cand o cireasa este prinsa in focul implicarii sentimentale. Si de fapt carnale in acelasi timp. Simturile ii slabesc.

Urechile isi trag repede un fel de obloane. Si prin ele nu mai penetreaza muzica sau alte sunete. Oricare alte sunete neasociate cu cele emise de mamiferele mari cand se plac.

Poate sa vina o fanfara intraga sa se inghesuie sa cante pe presuletul de la baie. Sau un virtuos care sa sufle in trombonul fixat pe gaura cheii. Pana se inroseste tot si i se umfla venele pe frunte si cade jos. Cireasa nu aude azi, reveniti va rog.

Ochii vad dar nu inteleg nimic din ce inregistreaza. O membrana ca la reptilele care dorm treze se coboara de urgent. Si imaginea, daca nu cumva vorbim despre parul lui de culoarea celui purtat de Alba-ca-Zapada in mai toate pozele. Imaginea nu se fixeaza.

Poate sa izbucneasca un incendiu in sifonier. Sau sa danseze in jurul masutei de toaleta un stol intreg de elfi mici ai padurilor. Din care mi-am dorit toata viata sa vad. S-ar obosi piticii astia degeaba. N-as fi capabila sa inregistrez nimic. Ce pierdere.

Si ca sa mai pomenesc de un simt. Cand sunt prinsa in vartejul amoros. Atunci e poate momentul sa incerci sa-mi iei direct din vena o cantitate apreciabila de sange. Sau sa incerci, daca vrei sa te razbuni pentru ceva ce ti-am facut mai demult. Sa-mi sucesti un deget.

Si atunci ce sa ne mai miram. Ca nu simt cand cineva, nu spun cine. Persoana importanta care ma impiedica sa aud fanfara si sa vad piticii. Incearca sa-mi spuna ceva apasat la urche. Numai ca greseste putin tinta.

Si a doua zi ma trezesc cu o ditamai hikkie (hickey) pe gat. O plaga mov care nu se lasa ascunsa sub nicio esarfa. Care se strecoara afara de sub un strat de doua degete de fond de ten.

Si pentru ca am doar un pulover pe gat. Pe care l-am purtat deja. Si pentru ca orice hikkie (hickey) care se respecta sta 5 zile pe putin, ca un guturai imatur. Pana la urma am si uitat de ea intr-o dimineata.

Si am iesit asa cu brosa asta vanata in lume. Primul coleg mi-a zis la aparatul de cafea. Ce-ai pe gat? Aoleu am zis. Si asa am tinut-o toata ziua. Si nici n-am mai stiut cum sa ma apar.

Ce sa zic? Ca am calcat pe capul de la grebla in sufragerie si mi-a venit coada in gat?

Am suportat zambete insinuante, mirari intergalactice, zeflemele rautacioase. Am fost acuzata ca afisez trofee sexiste. Ma rog, va inchipuiti. Cum a aratat saptamana mea ca purtator de hikkie (hickey). O saptamana jenanta, fara pic de intelegere din partea semenilor.

Care probabil s-au gandit ca asa ceva nu mai este acceptabil in societatea de azi. Si ca cireasa este o femeie ce dovedeste inca o data. Ca face lucruri fara de discernamant. Riscand sa piarda fanfara si piticii si toate celelalte, cate or mai fi.