topul fricilor unei cirese

septembrie 4th, 2009

fear copy

In livada mea e mai mereu soare de primavara care mangaie muguri care stau sa plesneasca sub ochii atenti ai unor fluturi care misca mladios din antenele lor de fluturi.

Asa e la mine in livada. Daca ma uit dintr-un unghi piezis, vad in lumina mici vietati care zboara grabite. Cu treburi mii, ca doar au o singura zi la dispozitie. Doar o zi in care sa rezolve tot ce au in job description. Ce greu e sa fii gaza.

Si totusi exista niste lucruri de care mi-e frica. Chestii care otravesc livada si gonesc fluturii. Si pe care le insir-te margarite mai jos, intr-o ordine aleatorie. Cum imi vine la gura plus mana.

1. Credite

De-aia nu voi face prea curand pensiunea mica de tot pe care mi-o doresc cu ardoare. Credit egal un lat in care imi var gatul. In viitor o sa aflu daca latul se va strange sau nu. Sufocandu-ma sau nu. Dar numai ca ideea ca il port oricum, imi taie pofta.

2. Penibil

Cred ca e cea mai mare frica. Sunt atat de ingrozita incat imi banez singura o tona de actiuni. Care poate mi-ar iesi teribil de bine. Daca as avea doar putin mai multa inima sa ma fac eventual de ras. Macar din cand in cand.

3. Gandaci

Mai ales de cei care sunt mari si negri si se comporta ca niste mamifere, mi-e frica. Ei au corpul impartit in torace si abdomen. Si au si cap, in care pare uneori ca exista si o maxima sclipire.

Altfel cum sa imi explic faptul ca atunci cand ii urmaresc cu un papuc. Ei se opresc pe labele din spate. Si isi ridica toracele si capul si se uita la mine dojenitori? Eu atunci las papucul si fug in lume urland.

4. Razboi

Tara mea a incetat de multa vreme sa se mai lupte pentru ceva. Si asta e tare rau. Dar pe de-o parte uite ca e bine. Nu avem conflicte internationale. Totusi nu pot sa nu ma gandesc cu groaza la razboi. Stiu ca, in cazul in care el ar izbucni, ar fi multe orori. In plus, nu s-ar mai gasi unt.

5. Sexuri flasce

Sigur, nu vorbesc de sexurile relaxate ale tuturor oamenilor. Cand trec asa pe langa pantaloni pe strada. Dar cand sexurile ar trebui sa fie erecte si nu sunt, procedez ca in cazul gandacilor. Las papucul, si fug urland in lume.

6. Insomnii

Pentru ca la orele mici din noapte imi vin cele mai urate idei. La ora 4 cu nesomn, totul mi se pare lipsit de speranta. Probleme mici ca niste scame devin bulgari de zapada care se rastogolesc si ma strivesc.

7. Batranete

Vreau sa cred ca eu o sa fiu o baba funky. Am si niste planuri in directia asta. Niste actiuni pe care sa le intreprind ca sa nu sfarsesc mancata de pisici intr-un apartament de bloc. Dar gandul ca as putea esua ma pune cu botul pe labute.

8. Dentist

Cand il vad pe Mircea, incep sa salivez si sa transpir instant. Dar nu pentru ca e dragut. Si nu pentru ca stiu ca o sa mangaie delicat pe par. Ci pentru ca sunt ingrozita de natura muncii lui calificate. Mircea, cum ai putut sa te faci dentist?

9. Grasime

Mi-e frica de grasimea mea personala. Cand o vad, fac ochii mari. O intreb cu repros cum de-am ajuns aici. Si procedez ca la punctele 3 & 5 (gandaci & sexuri flasce). Las jos papucul si fug urland spre zari de soare pline. Chit ca de obicei grasimea vine cu mine.

10. Cancer

No comment. Ca sa invingi, trebuie sa ai toate armele la tine. Si tot poti sa pierzi neloial.

11. Cainii vagabonzi

Cand ii vad inghet. Iar ei din contra: se dezgheata, lasa tot ce faceau si maraie si latra si se asmut catre mine, o cireasa. Cred ca de-asta vreau uneori sa traiesc o viata dogless la Londra, Viena sau Liguria.

Astea-s situatiile ce ma sperie. Si nu le-am bagat in cerneala aici doar din dorinta de exhibitionism. Si de asta putin. Dar mai ales pentru ca ard in flacari sa stiu ce va inspaimanta pe voi. Sunt sigura ca e diferit de ce am scris eu. Hai.

sunt o biciclista chinezoaica

august 30th, 2009

curaj

Sunt mai multe chestii, zic eu. Fara sa ma flatez singura. Dar sunt, de curand, si o biciclista chinezoaica. Asa reiese din materialul de mai jos. Scris acolo, departe.

Intai am zis sa nu-mi bat capul. Am destula treaba ca pieton european in China. Asa ca nu prea imi mai trece prin minte sa si conduc ceva. Lucrurile se intampla dupa cum urmeaza. Si toata coregrafia si intriga e aranjata de undeva de la centru. Ca prea e reusita.

Strazile Chinei sunt de obicei tare largi. Pe ele circula autocare, autobuze, furgonete, masini normale, motoare, biciclete cu motor, monocicle si tricicle. Plus un fel de motociclete cu atas. In care se cara oameni sau diverse alte acareturi.

La asta se adauga un batalion de biciclete, cata frunza, cata iarba. Pe trotuar merg pietoni, dar si o parte dintre motoare si biciclete. Cum se cern ele si cine stabileste care pe unde ii e rostul, n-am dibuit.

Strada e impartatita, ca la noi, in doua sectiuni. Dar toti participantii la trafic par sa cada de acord asupra faptului ca asta n-are nicio importanta. Daca e ai liber pe partea opusa, se infratesc toti si o ocupa.

Iar asta nu creeaza absolut nicio suparare celor care totusi vin din sens opus. Fiecare se strecoara de o maniera delicata pe unde gaseste un locsor. Astfel incat rezultatul e ca se merge pe unde s-o nimeni. Cu o usoara tendita, ce-i drept, de a-ti tine partea ta de strada.

Poate manati de faptul ca se simt cu musca pe caciula si stiu ca nu e normal ce fac, chinezii claxoneaza toti odata. In continuu, mai ceva ca romanii. Dar fara nervii aferenti.

Daca la asta adaugi faptul ca nu se respecta culoarea semaforului, e gata supa. Reiese un fel de ciorba deasa, un balamuc de chestii. Care se intrepatrund si se petrec si totusi reusesc cumva sa iasa la liman. Fara ca participantii sa urle unii la altii.

In pelteaua asta m-am gasit eu sa incalec. Eu, care ma plang perpetuu ca in Bucuresti nu se poate merge pe bicicleta. Trebuie sa ma tin si dupa doi barbati. Dintre care unul are 17 ani. Deci e un plus de savoare la mijloc.

Dar uite-ma cu parul si cu fusta in vant pe o bicicleta roz. Sper sa fie ok. Si incepe. E ca la jocurile pe calculator. Intai opreste brusc in fata o masineta din care sar chinezi ca niste scantei. Si se apuca sa descarce fructe.

De dupa ea, regizorul se distreaza cu mine. Si da drumul unei batranici de 182 de ani. Care musai sa treaca acum si pe aici. Ca sa evit impactul, tai fata romaneste unei doamne. Care calareste netulburata cu umbreluta de soare deschisa. Ca mai toate chinezoaicele.

Merg extrem de incet, cu mana facuta gheara pe frane. Sunt complet ineficient si barbatii se burzuluie la mine. Dar unde e incrancenarea aia de acasa, dulce acasa? Aici nu se supara nimeni. Toata lumea iti face loc si te ajuta.

Cu informatia asta noua prin inima. Si incep sa scot si eu capul. Ah, daca reusesc sa trec inaintea autocarului care preseaza tare din spate. Numai asa o evit pe mama cu copil chinez prins ca un rucsacel pretios in spate, care a tasnit de pe alee.

In juma de ora, nimeni nu-mi mai sta dimpotriva. Gratioasa ca o gazela, merg pe contrasens intre un taxi si o furgoneta cu care m-am facut sora de cruce. Pac, ma impresoara trei biciclete.

Nici nu ne uitam ochi in ochi. Totul merge din launtrul nostru. Din fondul nostru nelatin. Sunt o randunica chinezeasca fara griji in trafic. Sunt o randunica chinezeasca fara griji in trafic. Sunt o randunica chinezeasca fara griji in trafic.

Ca la un semn, stim sa ne organizam. Haideti domnilor, trecem? Da-da, hai acum. Toti odata. Ocupati strada. Mai lasa mata de la tine. Uite ca acum e randul meu sa cedez. Si de ce sa ne enervam? Ca ne creste tensiunea.

Asta e principiul dupa care functioneaza traficul chinez, cu mine inserata in el. Lasa ca ne-ntelegem noi. Si responsabilul de jocuri pe calculator da drumul, din culcusul lui celest, inca unei batranici. Apoi iar o mama cu un copil si un catel pufos, aparati de o umbrela. Iarasi doua furgonete.

Ma deplasez, deci exist. Sunt o biciclista chinezoaica ce detine acte-n regula.

luati iarna asta de pe mine

august 10th, 2009

iarna

Toata Asia clocoteste de frica gripei porcine. Sanatos si stresant procent dintre asiatici poarta la gura botnite.

Cand nazuiesc sa intru la ei in tara, ma intampina purtand costume de cosmonauti. De felul celor vazute prin filmele in care se manipuleaza arme biologice. Ma trec prin termometre uriase. Ma roaga sa raman calma in avion si vin sa ma caute de galci.

De cate ori ma sui intr-un mijloc de transport, sunt obligata sa completez formulare absurde. Pe langa laptele pe care l-am supt de la muma-mea, sunt intrebata daca respir bine. Daca nu cumva am nasul infundat.

Dupa asa un preludiu asa subtirel, sunt intrebata daca am diaree. Daca totusi n-am, poate macar stiu pe cineva care are. Si poate m-am intalnit in ultimele 7 zile cu el. Sau poate macar ii curgea nasul cunostintei mele. M-am uitat atent? Respira bine? Hai sa il dau in gat.

Mi-e sila de futilitatea actului. Cine e nebun sa zica vreun da la oricare din intrebarile astea. Si sa ramana in carantina in Asia, pana la loc comanda? Si uite-asa se duc copaci intregi pe apa sambetei.

Afisele din gari si aeropoarte ma invita politicos dar ferm sa ma predau de buna voie celulei de carantina. Nu se specifica, ce-i drept, ce-mi fac daca ma prind. Dar cunoscand acum firea asiatica, pot sa-mi inchipui si singura. De tainuiesc informatii, bine n-o sa-mi fie.

Cred ca daca as scapa acum un stranut la control pasapoarte, m-ar aresta. Si m-ar executa public, ca sa faca din cireasa un exemplu clar. Sa-i determine si pe alti doritori de stranut sa se abtie pe viitor.

Dar in Asia e clima tropicala si subtropicala. Adica o caldura sora cu nebunia si o umiditate pana la cer. Si ca sa compenseze cumva dracia asta de clima in care le-a fost dat sa traiasca, asiaticii au decis sa faca miezul iernei in orice incinta.

In avion zbor cu pielea de gainusa si nasul rece ca la catelusele sanatoase. In vapor imi clantane dintisorii marunti de cireasa. Si pot deja sa sun de pe acum pentru programarea la ginecolog.

In camerele de hotel bate crivatul. Si orice taxi e un frigider pe patru roti. Risc sa nu pot deschide usa, ca prea am mana chircita de la ger.

Pai si atunci cum sa-mi mentin starea aia de sanatate perfecta pe care mi-o pretind ei? La naiba. Cum sa nu-mi curga nasul cu stropi care sar peste tot. Ca lacrimile personajelor din desenele manga.

Si cum sa nu am un biloi imbracat cu glasspapier in gat. Si cum sa nu fac si nitica febra. Cand sunt supusa la asemenea tratamente care imi asigura o criogenare fara griji in 2 pasi simpli?

Am incercat sa ma adaptez cat am putut eu de bine. Ca ma calific in iarna asta dezlanuita asupra mea ca un cetatean perfect sanatos. Cum ma vor asiaticii. Dar iesind mereu din frigider direct in sala de cazane. Si apoi inapoi in frigier, fireste ca am suferit de sanatate precara toata vacanta.

Ingrozita sa nu fiu oprita in carantina la vreuna dintre granite, am incropit un fel de caciulita dintr-un sal. Si am dormit toate noptile cu ea in cap, ca o mamaie caucaziana.

3 dintre noptile asiatice le-am dormit prin trenuri, in patul de sus. Cum sa va descriu eu mai bine ursii polari si focile si vulpile care tasneau prin gaurice? Si aurora boreala care se strecura la mine in patut prin gura aceea mica de aer conditionat?

Pai si atunci cum vreti netrebnicilor sa nu fiu bolnava? Huo! Luati intai iarna asta de pe mine. Si abia apoi verificati culoarea pe care o detin in gat.

Sunt terifiata de ideea ca ma opresc in carantina si atunci beau toata ziulica ceai de ghimbir. Poate scap.

Later edit: am ajuns cu bine acasa.

imprietenirea ciresei cu esecul

mai 12th, 2009

esec

Va zic de la inceput, ca ne cunoastem. Cooperarea asta a mea cu esecul e jalnica, patetica, zero barat.

Adica ma plangeam eu si acum ceva vreme despre asta. Si ziceam atunci ca uite, incerc sa invat. Sa traiesc cu el, personajul asta abject. Fara sa-mi iau singura scalpul. De atata insatisfactie.

M-am amagit. Biata cireasa optimista. Sunt ingrozita de esec si mai dihai. Niciun progres in lupta nu am inregistrat in asta vreme.

Cui ii place esecul. Nimanui, atata lucru stiu si eu. Dar mie imi ies bube pe piele cand mi se intampla vreunul mai mare. Sau chiar, de ce sa nu zic, mai mic. Bube plus clabuci la gura.

Imi ia mintea foc. Si gandurile se opresc in loc. Paralizate ca niste gandaci intorsi cu forta cu picioarele in sus. Care nu mai au unde si de ce sa mearga. Mai bine stau linistiti. Si asteapta. Ce? Oricum, nimic bun.

Chiar cand un esec se uita la mine direct in ochi. Cu ochii lui tulburi de esec. Si zice buna, cireaso. Sunt eu, escul. Ring a bell? Am venit sa te bantui. Eu refuz sa-l poftesc in casa. Si sa incerc sa invat ceva de la el.

Il lovesc la turloaie si in locuri nepermise. Ii zic taci, tampitule, nu te cunosc. Urlu tare in timp ce se prezinta. Cu mainile indesate etans peste urechile pleostite. Si ii trantesc usa in nasul lui de esec.

Acolo unde se poate, ma fac ca nici nu l-am avut. Si nici gura nu-mi miroase. Cum, domle, eu? Un esec? Nooo. Vezi-ti de treaba. Cireasa nu are esecuri. Stiti cum zic magazinele alea. In care intri sa ceri ceva si ei raspund. Ntz, nu tinem.

As face orice. Numai sa nu fiu obligata sa traiesc cu esecul lipit de piele. Sa nu-l gust in gura dimineata. Sa nu-l aud batand toba lui dementa in urechile mele noaptea.

Acolo unde nu e chip sa-l ignor. Ma asez direct pe caldaram si refuz sa mai vorbesc cu lumea. Care a permis sa mi se intample mie, tocmai mie asa ceva. Ma scuzati, am avut un esec. Dumneavoastra nu ati intreprins nimic. Acum lasati-ma sa mor in liniste.

De-aia am fost maritata 7 ani in loc de 2. Nu se poate sa nu-mi iasa mie o casnicie. Lasa ca rezolv eu, dati-mi putin timp. Lasati-ma singura putin, cativa ani, cu barbatul asta. Sigur il aduc pe calea ce buna.

Sunt cireasa, remember? Trebuie doar sa te muncesti cum trebuie. Sa transpiri. Sa lasi nitel sange. Sa musti tablia de la pat. Sa-ti ascunzi ochii de varcolaca in timp ce faci toate astea. Si apoi armonia casnica vine de la sine. Ntz, n-a tinut. Va jur.

De-aia nu m-am facut pianista. Desi toata lumea zicea. Cireaso, esti speciala, zau. Nu ca acum cred ca ar fi fost mult mai bine sa ma fac. Dar n-am suportat ideea ca poate nu sunt the pianista. Singura din lume.

Si de-aia, chiar si acum. Imi zadarnicesc singura diverse actiuni. De care am mare nevoie. Si pe care mi le doresc cu patima demna de mutat muntii din loc. De frica sau mai bine zis groaza. Ca incerc si dau gres. Si trebuie sa traiesc cu ideea asta.

Doamnelor si domnilor, am foarte multa treaba. In perioada ce urmeaza. Treaba serioasa, de care sunt terifiata sa ma apuc. Si stau pitita in livada. Sub un culcus de frunze moarte.

Dar trebuie sa merg. Pot sa merg. Vreau sa merg mai departe. Asa ca voi, toti, cu mic cu mare. Va rog sa-mi trimiteti ganduri bune si energie. Care sa ma urneasca. Sa mi-o trimiteti sub forma de fluturi si miros de tei.

Cand o sa fiu impresurata de oricare din astea doua. O sa stiu ca ma ajutati. Sa incerc macar, cu speranta ca iese. Sau sa-l suport pe esec la usa mea. In caz ca nu.

Brrr, urat mai esti. Bleah.

cireasa, chinezii si teama de linsaj

aprilie 1st, 2009

buluc

Nu, nu e gluma nesarata de 1 aprilie.

Am fost sa salvez chinezi pentru a treia oara. Stiu ca pe unii i-am plictisit periculos cu subiectul asta. Iaaaar cu chinezii? Ce atata desfasurare de forte pentru nimic? Ne-am cam sastisit noi, romanii. Si le avem pe ale noastre. Da-i ma-sa-n cur.

Dar cum eu nu urmaresc sa-mi fac campanie de imagine cu actiunea asta, ci sa ajut pe bune. Nu ma deranjeaza deloc sa insist. A inceput asa. M-am dus si a doua si a treia oara. Nu sunt deloc sigura ca mai ajung a 4-a oara. Pentru ca am si eu limite, desi pare ca nu.

Am aterizat in tabara sigura pe mine, fara panica, cu lamaie. Doar sunt de-a casei. Am oprit racheta albastra la locul stiut, ca de obicei. Nici nu parea ca sunt chinezi, doar 3-4. Eu putin dezamagita. Cui dam toate astea?

Pate de ficat, banane, salam, paine, tigari, branza, paine, ciocolata, zahar, conserve de carne, portocale, croissante, mere si cate si mai cate. Un portbagaj plin cu de-ale bagatului in gura.

In momentul in care am dat la iveala prima punga. Au venit alergand cu mic cu mare, de fapt mai mult cu mic si pricajit decat mare. Zeci de chinezi. Voi credeti ca eu nu sunt in poza de mai sus. Problema e taman ca sunt pe undeva.

O armata de teracota necunoscuta mie pana acum. Cu mutre abrutizate, de animale disperate. Chinezii n-au mai avut rabdare sa le inmanez eu bucatele. M-au impresurat si au intrat jumate la mine in portbagaj.

M-am trezit stransa intre ei ca o cireasa-sardea. Impinsa de colo-colo. Chinezii au cotrobait si au luat tot ce parea sa le apartina. Au dat iama si prin plasa mea cu chestii persoanale de cireasa.

Faptul ca nu vorbim aceeasi limba nu a ajutat. Desi cred ca atunci cand omul nu mai are nimic si se poarta ca un animal hamesit. Poate sa vorbeasca orice limba, ca tot degeaba e.

Disperarea i-a facut sa nu-mi dea drumul imediat. Ci sa mai cotrobaie prin portbagajul care din plin acum era oh, asa de evident de gol. Dar ei intorceau din nou totul de dos. Doar-doar o mai fi ramas ceva pitulat, in palaria mea de soare.

In timpul asta lamaia statea stupefiata, nestiind ce sa faca si cum sa intervina sa ma scape. Oricum, chiar daca ar fi vrut sa faca ea niscaiva figuri de ninja. Ce pot face doua fructe fata in fata cu armata de teracota ajunsa la limita ei cea mai de jos.

Mi-a fost frica rau. Stiu ca ei s-au bulucit asa pe noi pentru ca nu mai au nimic. Pentru ca sunt infometati si murdari si cu nervii la pamant. Stiu ca ei stiu ca am venit cu intentii bune si ma apreciaza si n-au vrut sa ma sperie.

La sfarsit, dupa ce ne-am desclestat. S-au prins ca tremur si nu sunt in apele obisnuite in care se scalda o cireasa. Mi-au zambit si unul chiar a aplaudat. Ca la prima noastra intrevedere.

Eu nu mai pot merge singura la chinezi. Dar rugamintea mea merge in continuare. Acum, mai mult ca oricand. Chinezii prizonieri in mioritic au nevoie de ajutor cat se poate. De mancare si apa si tigari si paine goala. Si orice puteti duce acolo. Sunt inca vreo 100.

Multumesc pentru mancare si bani lui adrian, programatorul, lui mimi, suricata americana. Si stefaniei, pe care as vrea sa o cunosc mai bine. Si LieiLiei, pe care ma bucur enorm ca am intalnit-o si care m-a intrebat cu ce imi plac mie cornuletele umplute.