cireasa de oras si vacile nocturne

iunie 2nd, 2010

Zic eu ca locuiesc intr-o livada. Dar pana la urma modelul cu care sunt obisnuita sunt blocuri si case si strazi pavate cu ceva.

Prin urmare cand cireasa a fost stramutata in decorul deltei, au avut loc ceva probleme de adaptare. Mici dar importante. Sa ma explic. Credeti sau nu, pe aceste taramuri se mai lasa uneori si noaptea.

Si cireasa este cazata in satul asta luxos si destul de incapator pentru a adaposti ceata de razasi a lui Stefan cel Mare, cu cai cu tot, si cu bucatarese si servitori. Cireasa e cazata la un capat iar restaurantul in care urmeaza sa serveasca o cina probabil delicioasa, la celelalt.

Ca sa poata ajunge de la A la B, cireasa este nevoita sa iasa pe ulita satului, cea dinspre apa. Lucru teribil de distractiv ziua. De-o parte e delta, de cealalta parte satul de vacanta. De care drumul este totusi separat printr-un gard si mici baltoace pline ochi cu dobitoace.

Iese cireasa mirosind a parfum si pieptanata cu grija, sa se indrepte spre cina. Afara, bezna tipica satului. Nu intuneric indoielnic, ca la oras, cu cerul luminat de reclamele urbei plus un strop de lumina de la semafoare, plus luminatul stradal nocturn si o geana e lumina de la firmele luminoase ale non-stopurilor.

In sat e bezna adanca. In delta, bezna e insotita de sunete si mai active decat cele din timpul zilei. Plus, si aici voiam sa ajung, delta noaptea e plina de buchete de vaci. De ce se intampla asta, nu-mi pot da seama.

Cred ca pe vacutele sfantugheorghene nu le trage nimeni de sani seara. Sau poate ca dupa scurtul preludiu care se lasa cu lapte cald pentru mame si copii, vacile fug pe ulita, sa se racoareasca de la atata senzualitate om-animal.

Speculez, cine poate sti de ce vacile nu se duc seara acasa. Cert e ca ele stau pe ulita asta pe unde trebuie sa treaca cireasa si molfaie iarba. Pasarile mici fac picpicpic, pasarile medii fac fifiiiiififiiiiii, pasarile mari fac bubububu bubububuuu.

Bezna e asa de adanca incat cireasa vede vacile doar cand prea tarziu. Apar brusc, huidume in noapte, si cireasa e acum la o distanta vulnerabila. Sunt multe si dispuse strategic pe mica pitica ulita de-o parte si de alta. Cireasa suna instant pe prietenul imaginar I. si il intreaba daca vacile ataca oamenii. El zice ca nu.

Dar ce s-a intamplat, cireasa. Pai uite, e plin de vaci, e noapte, sunt singura, si ele se uita la mine. Adica cum se uita, le vezi ochii. Nu, adica una mananca ceva de pe jos si alta are capul cu botul si cu coarnele indreptate fix spre mine. E horror. Cireaso, nu fi fraiera. Treci repede.

Mi-e frica, I. Mai bine nu mananc de seara si ma intorc repede decat sa trec printre atatea vaci nocturne. In timpul asta, noroc ca apare un om. Inchid cu I., ma iau dupa om si ajung la masa. Pfiii, ce-am mai scapat. Dar ce sa vezi. Cina ia sfarsit si cireasa vrea sa doarma somn dulce, leganat de hulubii deltei.

Ia-o, cireaso, inapoi pe ulita neagra. Ma uit in jur, cu speranta ca poate unii dintre oameni vor si ei acasa. Nu. Restul colegilor de delta petrec, nici gand sa plece. Cireasa nu e prietena cu nimeni incat sa-i explice. Stii, amice, mor de frica de vaci. Si ele sunt aici peste tot. N-ai vrea sa ma duci acasa? Dureaza doar un pic si pentru mine ar insemna mult.

Asa ca isi ia coada intre picioare si porneste iar pe drumul vacilor amenintaroare, nocturne. Poate mi se pare. Poate nu. Sunt acum si mai multe, dispuse si mai primejdios pentru trecerea unei cirese prin ele. Il sun pe I. si discut cu el o strategie de succes care sa ma faca sa ajung in camera teafara si nemuscata de vaci.

I. nu intelege gradul de periculozitate si crede ca ma alint. Pana la urma intelege. Ma intreaba lucruri precise, ingineresti. Cate vaci sunt, cat de subtire e poteca. La ce distanta ma gasesc de dansele. Spun tot si astept solutii. In timpul asta ma uit tinta la vaci, sa nu ma atace pe la spate.

I. evalueaza situatia si ma sfatuieste sa fug strecurandu-ma printre ele. Pai mai I., sunt puse cap in cap, strajuind poteca. Daca se unesc taman cand trec eu si ma sfarama la mijloc. Fugi, cireaso, o sa fie bine. Asa am facut, caci altfel ar fi trebuir sa dorm la restaurant sau sa chefuiesc pana in zori.

Ajung gafaind in camera. Inchid repede dupa mine luxoasa poarta si ce vad. Un semn care imi arata ca aveam dreptate. In delta sunt vaci libere, periculoase si agresive, care risca sa-i faca pe cei mai putini pregatiti, precum o cireasa, una cu pamantul. Este semnul din imagine. Judecati si singuri.

paine si sperma

mai 31st, 2010

Se dau doua biciclete. Se da o cireasa si un prieten imaginar, I. Se da o dupa-masa nici prea cleioasa de arsita dar nici sa faca pielita subtire de cireasa cu un neplacut aspect de gaina.

Suntem la mare. La cel mai indepartat colt de Mare Neagra cu reflexe albastre apartinand tarii noastre. Incaleca cireasa pe-o sa, incaleca si I. Fusta fal-fal, cositele ciresei fal-fal, pielea ciresei de nuanta cafe ole. Trecem pe langa campuri mustind de maci.

Ne indreptam catre bulgari. Suntem sedusi pentru ca au castraveciori, dulceata de trandafiri si privelisti tulburatoare. Pedaleza cireasa, pedaleaza I. Ajungem in vama, prezentam buletine. Vamesii spun exact ce n-ar vrea cireasa sa auda.

O fobie mare si lata are si ea. Si primeste provocari din toate pozitiile pe tema asta. Dati-va jos de pe roti, avertizeaza ei. Cainii o sa sara la voi. Sar la toti biciclistii. Prietenul I. stie groaza ciresei cea mare. O linisteste insa cu cuvinte potrivite. Sunt aici, o sa fie bine, nu te mai gandi.

Descalecam (al catelea descalecat din istorie este asta?) si cu bicicleta langa, mergem tiptil. Intai nimic. Apoi apare unul, apoi inca unul, apoi inca 3, apoi inca 2, apoi inca 1. Cireasa stie exact pentru ca cireasa abia mai are puls.

Cainii asmutiti se uita mai ales la cireasa. La ea isi ranjesc dintii, spre ea arunca bale, pe ea o vor. Ca de obicei. Si tot ca de obicei, cireasa incepe sa tremure patologic din toate incheieturile, transpira toate, si incearca sa isi indese inapoi in piept cu miscari pripite inima. Care s-a strecurat cumva afara, dand oasele deoparte si facand pielea sa plezneasca.

Asediul cainilor pare ca tine o ora. I. ma salveaza, intr-adevar. Cand el latra rau la ei, ei pleaca, dar cu regret. Imi ia mult pana sa-mi revin la semne vitale normale. Imi vine sa plang. Incalecam. Fusta mea fal-fal. Cositele mele fal-fal.

Pe langa noi scenografi priceputi desfasoara campuri intregi cu decoruri cu maci si flori mov si albastrele si rauri de grau verde. Cum s-a schimbat tara, cum fiecare centimetru patrat de pamant este lucrat cu mare grija. Totul arata nemteste. Ce diferenta. Deci asa se fac castraveciorii, cu grija.

Se destinde cireasa, dar inca are in ochi apa limpede de caprioara. Se opresc biciclistii, fac popas. Sa-si mai traga sufletul, sa faca o poza magiei bulgaresti. Intra cireasa in graul necopt, mangaietor. Intra si prietenul ei imaginar. Dupa un scurt dialog, senzualitatea se intinde ca o molima peste recolta bulgareasca.

Se trage cortina, fasaie graul, se aud ceva zgomote specifice dragostei. Trece niste vreme, imposibil de precizat. Pamantul miroase asa de puternic. Seva florilor se ameteca cu respiratia sacadata a celor doi actori protagonisti pe pamant bulgaresc.

Se trage cortina deoparte si ce sa vezi. Ramane niste grau culcat la pamant. Maci striviti alaturi de alte flori ale campului incearca sa-si revina din stransoare. Se lasa inserarea. Cireasa incaleca, fusta fal-fal. Cositele fal-fal. Ea si prietenul ei imaginar.

Daca dragoste nu e, nimic nu e. Insa niste bulgari o sa manance toamna-iarna viitoare paine si sperma deopotriva. Pam-pam.

cireasa si frica de aplauze

aprilie 27th, 2010

Cireasa mai are si alte preocupari cand merge la un eveniment cultural care implica un public care sta cuminte si un artist care se produce pe scena.

Este destul de ingrijorata de ideea ca ar putea fi ultima care apaluda. Cand simte ropot de aplauze in jur, deja declansat, se simte protejata.

Ea incepe mereu mai tarziu decat restul. Daca o chestioneaza cineva in legatura cu motivul pentru care ezita, afiseaza scuza cum ca e poate putin mai pretentioasa in ceea ce priveste actul artistic. Si ca nu s-a hotarat inca daca sa ovationeze intreaga intamplare ce tocmai se petrece si sa-si bata palmele una de alta au ba.

Daca nu e intrebata nimic, tace chitic si continua sa sa pocneasca din maini, ca o exprimare a satisfactiei culturale ce o simteste enorm. Ar fi o minciuna, evident, sa acuze artistul ca nu a multumit-o destul si ca de-aia se mai gandeste.

Dar de fapt, ea incepe sa aplaude mai tarziu de groaza de a nu apaluda de una singura. Motiv pentru care, dupa ce s-a pornit, protejata fiind si la adapostul de turma al grupului, sta la panda cu toate simturile alerte. Vrea sa dibuie printre primii momentul in care aplauzele vor pali.

Cireasa are oroare sa ramana de caruta, cu incantarea sticlind in ochi si palmele lovindu-se entuziaste. In timpul ce restul lumii, care e expusa aceluiasi act artistic, considera ca e prea destul si se opreste.

E ca atunci cand ridic sus de tot mana incercand intr-un local aglomerat sa aduc un chelner la mine. Si cred ca ma vede si flutur mana la el energic dar el decide sa faca o rasucire spectaculoasa, un triplu tulup chelnaresc care presupune ignorarea mea in public.

Sau ca atunci cand este cireasa cu un prieten intr-o multime si saluta in mod vadit pe cineva. Si omul ala se uita ca si cum sunt nebuna. Si priveste in jur, incercand sa vada daca nu cumva am treaba cu cineva de langa el.

Situatii in care cireasa se simte ultimul fruct de pe planeta asta. Si vrea sa intre, biet strut, in pamantul despicat special pentru asta. Motiv pentru care, sa ne intoarcem la spectacol, ea aplauda putin si se opreste tematoare. Nu vrea sa ramana ultima, oricat de incantata ar fi de prestatie.

Sa fie cireasa timida? Asta mai lipsea.

eu votez duminica

noiembrie 16th, 2009

votati

*Disclaimer. O sa spun acum despre lucruri simple, discutate si paradiscutate, dar care ma pasioneaza. Asa ca trebuie sa vorbesc despre asta.

Mi se pare inadmisibila atitudinea unora si altora care nu voteaza. Invocand diverse motive. Dezgust, neincredere, sau chiar alte principii politice de inalta clasa, argumentate cu mai multa ingrijire si patos.

Sunt o cireasa pafarista din punct de vedere politic. Si nici poveste sa incerc sa-mi depasesc conditia. Dar sunt si o cireasa cu drept de vot. Si asta nu mi se pare un mizilic.

Intotdeauna am votat. Odata n-am stat acasa. Ploaie, soare, diaree, galci, depresie, ce conteaza. Mi-am amanat chiar regulatele si necesarele mele fugi din oras pentru intreprinderea asta cetateneasca.

Am votat uneori din convingere. Alteori de frica. Cateodata cate putin din amandoua. De cateva ori mi-a convenit chiar si rezultatul eforturilor mele. Alteori am fost trista. Sunt si eu dezamagita, nu-i vorba.

Vad si eu balbaitii si gusatii si epigonii politici. Dar votez duminica.

Am ajuns la vorba alora ce ziceau Romania, frumoasa tara, pacat ca-i locuita. Rad si eu de circul asta care se poarta pe la televizor si pe sub nasul meu, fara rusine obrazului.

Dau si eu cu lehamite din mana la neoamenii pusi pe capatuiala si lucruri necurate. Si la cum stau unii cu dinti infipti in ciolan si altii cu dintii infipti in fundul primilor, ca si cum ar fi ultima lor masa.

Dar votul este un drept. Si eu n-o sa-mi arunc dreptul la gunoi. O sa-mi folosesc votul de frica, de data asta.

Chiar daca propunerile politice de anul asta nu sunt poate cele mai sexy din lume. Si chiar daca sunt slabe sperante sa se schimbe radical lucrurile dupa vot, eu tot votez.

Si cred cu tarie si incapatanare de nebun ca este foarte rau sa nu votezi. Pentru ca sigur exista printre candidati persoane care ma si ne inspaimanta. Si despre care chiar cred si credem ca ar fi o napasta mai mare decat este deja, daca ar invinge.

De ele incerc sa ma apar eu, folosind votul meu. Si daca n-o sa reusesc, si cineva rau de tot totusi o sa iasa, e clar vina celor care au stat acasa. Si nu au dat cu stampila ca sa contracareze raul cel mare. Fiind prea scarbiti de toata actiunea.

Eu votez duminica pentru ca trebuie.

Daca nu iti exerciti dreptul asta, nu ai de ce sa te plangi cand iese optiunea votata de oamenii mai putin instruiti si informati decat noi. Care au primit o plasa si un pix si o sapca si poate, dar nu neaparat, promisiunea unui drum de asfalt sau a unei pensii mai de Doamne-ajuta.

Eu votez duminica pentru ca asa merg lucrurile pe lume. Si daca nu facem toti cei ce putem asa, nu avem de ce sa mai ridicam nicio pretentie.

am nesocotit motivele cainilor

noiembrie 2nd, 2009

om

Ies din masina. Am doua sacose grele. Doi dintre cei cativa caini care locuiesc in curtea liceului se reped la mine.

Incep sa ma miroasa. Mi se incurca printre picioare. Ma trag de sacosa. Sunt foarte excitati de aparitia mea. Se cearta intre ei care sa ma aiba primul. Banuiesc ca pentru ei sunt doar o friptura cu garnitura mexicana.

Eu reprezint carnita dulce miam-miam. Si legumele din sacose, aduse de la piata, formeaza garnitura. Care le trebuie, de asemenea. Ca si cainii trebuie sa manance sanatos. Nu doar carne, ci o dieta echilibrata, ca sa traiasca mai mult in orasul nostru.

Matroana lor, adica femeia de la liceu, o doamna care umbla mereu romaneste in halat de molton. Si care urla la toti oamenii dar se intelege de minune cu cainii, imi explica zambind.

V-au vazut cu sacose. De-aia au sarit la dumneavoastra. Altfel nu se comporta ei asa. Este vorba despre caini in propozitie. Altfel nu ar zambi la mine.Veniti la mama, haideti. Nu fiti asa de rautaciosi. Lasati pe doamna in pace. Cainii nimic.

Eu nu raspund la invitatia ei de a sporovai despre cat sunt de dragute si indreptatite aceste animale sa traga de mine. Mi-e frica sa nu o musc, eu. Mi-e frica si ca, daca o musc, imi raman dintii in molton. Si nu fac mare branza. Ma umplu de penibil.

Incerc sa nu-i arat cata consideratie am pentru alegerea ei. Caini versus oameni. Cainii trebuie intelesi. Cainilor trebuie sa li se acorde circumstante atenuante. Cainii primeaza. Oamenii sa mai astepte pana capata bunavointa si zambetul ei emanat din halatul de molton.

Oh, pardon me, stimata doamna. Iertati-ma ca am nesocotit motivele cainilor. De ce mai umblu eu cu sacose, cand stiu ca ei, cainii, le vor pe loc? Ca daca ii sfidez si umblu, e vina mea ca ii intarat. Apoi de ce ma mai plang ca asa si pe dincolo.

De ce vreau sa ma dau cu bicicleta, daca ei nu sunt de acord. Si daca actul asta al meu ii invrajbeste? De ce vreau eu sa fac jogging. Cand stiu fara echivoc ca asta interfereaza cu linistea cainilor.

De ce port gluga uneori, cand e frig. Desi stiu ca e in dreptul si firea cainilor sa imi vada ochii. Ca sa stea ei linistiti psihic.

De ce vreau sa plimb alt caine, in lesa. Intaratand astfel cortegiul de caini fara lesa. Care nu suporta asa afront. Cum sa treaca alt caine prin cartierul lor. Cum sa treaca alt caine prin orasul lor. Cum sa treaca alt caine prin tara lor.

Cum sa treaca oricine prin universul lor si sa-l tulbure.

Oh, cat am gresit, stimata doamnna. M-am purtat prosteste eu, femeia-cireasa, nesocotind complet doleantele, psihicul, placerile si obiceiurilor cainilor salbatici de pe strada. Nu e vina lor. Eu am exagerat in alegerile mele de om.

E clar. Sunt o persoana egoista si anticaineasca. O femeie care, in tot ce face, nu tine cont de ce ar vrea cainii. Dar nu, nu mai fac. Abia acum, mi-am dat seama ca sunt in eroare.