Prea multa vreme a trecut de cand nu am scris despre inginerul fara inima.

Acest personaj nu trebuie lasat sa se odihneasca in pace. Ci a lui cenusa de om in mod curios viu se cade rascolita in permanenta. Chiar de e plecat pe taramuri indepartate, de soare si asiatici pline, unde nu exista durere si nici intristare.

Fostul meu sot, inginerul fara inima, avea mai multe metehne. Acum despre inca una dintre ele, una inrobitoare.

El adora sa doarma si/sau macar sa leneveasca. Pasamite avea inginerul asta o pofta nebuna sa isi traiasca viata cu tenul foarte intins si zero cearcane. Altfel nu imi inchipui cum de sedea el intins in pat taman cand era mai frumos afara si pasarelele cantau mai cu foc si norii faceau figurine mai cu spor.

Ca o fetita cu chibrituri dar una inchisa in interior, ma uitam cu jind la orice era afara. Socoteam cu obida orele care se scurgeau fara rost, pe langa vreo canapea, in fata vreunui televizor, la capataiul acestui barbat.

Nu stiu sa socotesc cate duminici sunt in 7 ani. Dar probabil ca prea multe, din moment ce inginerul fara inima a reusit sa mi le otraveasca pe toate, si pe cele ce au urmat. Caci si acum o duminica imi face rau, daca e goala. Mi-e frica de duminicile fara rost ca de gandaci.

Duminicile mele trebuie sa sfaraie de activitati, treaba si tot felul de bunatati pentru a nu ma face sa plang. Inginerul fara inima a plecat dar a lasat insamantat in cireasa un fel de boala sezoniera. Una care se activeaza cand mi-e lumea mai draga si mai ales cand cred ca am scapat.

Dar eu ma dau in continuare cu dezinfectat si pana la urma sper sa scap. Nu mor ciresele cand vor inginerii, fie ei si unii mari si fara inima.

Da, ceva ma nelinisteste si imi stirbeste putin placerea calatoriei urbane. Pana acum nu a avut loc nicio intalnire de gradul trei cireasa-caini vexati la vederea unui biciclist. M-am contorsionat fizic si mental in vederea gasirii unui drum dogfree. Mi-a izbutit pana in prezent dar norocul asta nu poate tine pe vecie.

Si amusineaza cireasa, acest animalut sperios, locurile prin care trece. Si incearca sa nu scotoceasca prin stradutele mai laturalnice. Desi taman alea sunt cele mai placute pentru o plimbare primavaratica pe bicicleta. Merge cu bicicleta pe varfuri, doar-doar o scapa neincoltita.

Si se straduie cireasa sa vada prin masini, ca superman. Isi fixeaza ochii uite-asa si cotrobaie prin locurile ce par sa ascunda caini neprieteni ai omului ecologist. Vrea ea sa emane doar putere si alte sentimente pozitive catre cainii care ar fi, daca ar fi.

Frica este mare. Dar placerea de a pedala printr-un oras care culmea, devine suportabil odata ce-ai urcat pe bicicleta, e si mai mare poate. Astazi am fost mangaiata de o magnolie roz. In alt loc m-a trezit sub ploaie de petale alburii, fluturi mici si delicati cu miros de minune.

Pe bicicleta vad totul mai bine si mai clar. Fac parte din mediul meu inconjurator in mod direct si asta ma distreaza. Cu stupoare am descoperit ca pot purta cu mine, pe langa cele normal trebuincioase, si tot felul de alte incarcaturi. Am pe bicicleta borcanul cu mancare si echipamentul de sport pentru dupa-masa. Pfii, ce mai eficienta.

Cireasa isi consolideaza statul de biciclista vazand cu ochii. Si, dupa ce va prinde curaj sa mearga fluierand pe ruta acasa-serviciu-acasa, va incerca si alte rute, mai grandioase. E bine sa fii biciclista. E bine sa fii.

“Uite, arde casa. Fugi, e cutremur. E moarta in cotet, vin hunii. Vai, chelesti. Pazea, vine mama in vizita. Astea-s povesti de adormit copiii. Pentru ca nimic nu se compara cu groaza pe care o simte un barbat atunci cand vede in ochii nostri scris duios “Vreau sa-ti port copiii.

Partea palpitanta e ca nici nu trebuie sa rostesti asta. Barbatii de azi au antene special concepute pentru detectat dorinta asta la noi. Nu ne putem piti. Pielea lor fina sau grunjoasa a dezvoltat, evolutia speciilor in functie de contextul la care este expus mamiferul, ce vrei, in fond e desteapta treaba, niste perisori miiiiici miiiiiici de tot, care se fac maciuca si se coloreaza in verde fosforescent imediat ce simt pericol de moarte.” (Sana Nicolau, 16 septembrie, 2008)

Continuarea aici.

Are cireasa in casa o vaza roz somon, numai buna pentru buchete de flori. Dar pentru ca acestea totusi nu se bulucesc mereu sa o umple, ce si-a zis dansa. Ia sa-i gasim o alta intrebuintare. Cum ar fi sa facem pipi in ea.

Am inaugurat-o in momente palpitante. Intr-o noapte cand din diverse motive m-am pomenit in casa cu trei musafiri barbati. Unii care nu-mi erau nici rubedenii de grad 1, nici colegi de la gradi. Ci trei barbati tineri, necunoscuti si care vorbeau alta limba.

Frumusei nevoie mare, altfel. Cu par cret si ochi verzi si vioi, majoritatea coplesitoare dintre ei. Adica un 66%.
Niste musafiri pe care m-am angajat sa-i gazduiesc si apoi mi s-a strans samburele de atata emotie sora cu groaza ca ma aflu sub acelasi acoperis cu ei in casa, noaptea pe la 3.

Am observat ca mai toti purtau casti in urechi si nu vorbeau unul cu celalalt, desi stiam ca erau buni prieteni. Adica fix genul ala de baieti antisociali si prin urmare inofensivi ca niste eunuci. Pareau cumsecade si calmi din cale-afara si nedornici sa pangareasca pielita subtire de cireasa. Cu toate astea, eu teribil de tematoare am devenit.

Pe scurt m-a cuprins o paranoia si m-am incuiat in camera. Cand sa rasucesc cheia in broasca, ghinion. Facea un zgomot ca si cum se schimba lemnaria din tot blocul in acelasi timp. Asa ca a durat o vesnicie pana cand, inaintand cu 1 mm pe sec, am reusit sa incui fara zgomot.

Vezi bine, nu voiam ca ei sa stie ca mi-e frica si sa-i intarat. Se stie ca un potential vanator care miroase sange, vaneaza chiar daca nu are pofta de mancare in momentul ala. (Aici va fac cu ochiul).

Mai e ceva. Eu nu fac pipi noaptea. Dar atunci m-a scapat. De stres m-a scapat. Si cautand innebunita o metoda sa nu mai deschid iar usa timp de 100 de minute, mi-au picat ochii pe vaza roz. M-am repezit la ea si am inceput sa ma simt bine. Aproape ca m-am integrat in absolut.

Ca sa nu va tin cu inima la buze, noaptea a trecut cu bine. Dar de atunci s-a nascut un precedent. Noi si noi situatii in care a trebuit sa fac pipi in vaza roz au inceput sa apara in viata mea. Ca ciupercile dupa o ploaie zdravana de primavara grabita.

Sigur, nu vorbesc de situatii cand sa merg la baie e simplu si la indecodita mea. Ci de momente cruciale din dimineata, mai ales, cand vaza devine singura scapare. Ma indrept spre ea in fuga dar voi inchipuiti-va ca se intampla in slow motion, cu incetinitorul, ca in filmele americane cu batai.

Si mai e ceva. Orice alta vaza pur si simplu nu-si face treaba. Doar cea roz e buna. Asa ca am grija sa fie mereu la indemana, pentru situatii mictional-imposibile din viata mea.

Toata lumea zice ca e criza. Parea ca ne mai obisnuisem cu ideea si ca nu mai discutam tot timpul despre asta.

Si totui, in lumina noilor evenimente, e greu sa te abtii tu, om. D-apai fruct, mai sensibilos din fire. De fapt cu greu mai gasesc prieteni, colegi si confrati care sa zica dupa buna cireaso altceva decat aoleu, ce greu ne e. Si ce din ce in ce mai rau o sa ne fie. Cireaso, esti gata sa plonjezi in dezastru?

Uite ca nu. Si ca totusi, desi cu frica adanc indesata in oase, cireasa se comporta ca un copil nefugit de-acasa. A reusit sa nu renunte la masaj, prestat pentru buna dispozitie si alungarea tensiunilor stranse din greseala in corpul firav de cireasa.

Nu a pregetat sa o cheme inca pe doamna Pia sa faca nitel curat si sa calce duiumul de rochii, din cand in cand. Si, mai ales, cireasa nu a inteles sa renunte la drumurile ei specifice. Pentru ca asta o motiveaza pe ea in viata.

Unui iepure trebuie sa-i arati un morcov, ca sa-i fie bine. Ciresa e musai sa-si arate siesi o excursie tentanta, ca sa poata supravietui la cote maxime. Altfel, intra in starea de avarie. Si culmea e ca orice excursie mi se pare tentanta.

Ca merg la vama sau in Cluj sau in delta sau la Montreal sau la Bruxelles sau la Muzeul de Ceasuri de la Ploiesti, eu sunt multumita. Treaba e ca nu pot sta in weekenduri si vacante acasa. Iar viermii astia din fund, pe care ii port cu mandrie in orice moment din viata mea, cu care cheltuiala se tin.

Si de aici contradictia din inima ciresei, o problema nerezolvata inca. Bunul simt si informatiile cu care sunt bombardata sistematic din décor imi spun ca ar trebui sa mai raresc ritmul. Sa mai tai cate un weekend, sa zic un nu resemnat dar ferm la vreo placere, sa mai renunt la vreun serviciu ce-mi usureaza viata

Iar eu nu si nu. Vad ca manifestantii ies cu zecile de mii in strada, suparati foc pe cei ce ne carmuiesc cu mana tremuranda. Sunt suparati pe buna dreptate, noroc ca exista Pin guinul si Smiley care sa le mai aline greva si sa-i faca sa joaca o geampara ad-hoc, in centrul metropolei.

Vad ca toata lumea strange cureaua, pe unde si cum poate. Vad ca oameni apropiati, pe care cireasa ii considera prosperi, au probleme mari la business si incep sa faca tot felul de rabaturi la stil de viata. Si totusi, eu nu si nu.

Eu ii dau in continuare cu weekenduri plecare mereu undeva, concerte de la care nu ma indur sa lipsesc si vize catre destinatii prea indepartate pentru asa vreme de criza. Ce daca abia razbesc facturile lunare si alte cheltuieli de baza din viata unei cirese.

Fac matrapazlacuri, ma sucesc, ma dau de trei ori peste cap. Iau bani de colo si peticesc, pentru scurt timp dincolo. Muncesc mai mult, tai de ici, pun inca un pic colea. Si tot asa. Dar la ale mele placeri inca nu sunt pregatita psihic sa renunt.

E clar, cireasa e nesatioasa si nu accepta, inca, sa traiasca un trai de baza.
Sa speram ca va reusi ea, si altii asemenea, cu aspiratii si dorinte si doruri musai de satisfacut, sa ramana pe pozitii. Dar viitorul suna rau. Si asta ar trebui sa insemne ceva, chiar si pentru un fruct ca mine.