El venea spre ea, cam sfios. Dar abia cand era la cateva blocuri distanta, a inceput frica aia mare, care cere sa tragi pe tine vestitii pantaloni maro ai lui Stefan cel Mare (la sfat).
Pierdea curaj pe masura ce mergea, cam cum am vazut in filmele americane ca pierde omul ranit in batalie sange, incercand sa ajunga la loc sigur. Dar oare se indreapta incotro trebuie? Adica locul ala spre care se taraie fizic/emotional, o fi sigur?
Ea s-a tot gandit cu ce sa se imbrace. Fluturul din stomac, unul singur, dar mare de tot si de culoare mov inchis de catifea si care falfaie in continuu, ca un bezmetic, o tot chinuia. Schimba rochie dupa fusta. Si, cand in sfarsit s-a hotarat asupra hainelor, cu ce ne incaltam acum.
Pana la urma a ales o pereche de pantofi cu toc, sa-l impresioneze. Fie ce-o fi. O mai vazuse in conversi si e bine sa vada ca s-a maturizat. Macar asa ii taie din start pofta sa o faca fata fara minte. Daca ar mai avea cumva pofta asta. Dar ea credea ca nu, el nu mai are. Altele sunt acum lucrurile.
Se vedeau dupa multa vreme si aveau amandoi sentimente amestecate. Dupa atata raceala, o noua involburare parea sa scoata din ei tot ce aveau mai pretios. Si bune si rele, impletite la intamplare, intr-un nod marinaresc de li se facea parul maciuca.
Le era si frica dar si pofta dar si groaza dar si tremurici de placere a sperantei. Oare chiar o sa le iasa de data asta? Oare se poate lipi cu lipinol si scoci si picatura si leocoplast si scuipat si sange si orice altceva fusese inainte?
A ajuns si a vazut-o, ea ajunsese. Mai palida putin decat ultima data. Dar straveziul asta al carnii ii statea bine, o facea mai comestibila. Ea si-a dat seama ca el incaruntise putin la tampla dreapta, mai mult. Oare supararile pe ce parte stau, cand stau?
A inceput sa ploua brusc si rochia ei i s-a lipit de coapse si sfarcurile au devenit mari, asa de mari ca ne-am speriat toti. Ei i-a rasarit in mana o vata de zahar pufoasa precum coafura unei doamne de la o curte a unui rege ludovic. Alaturi s-a ridicat din pamant, din asfalt verde un carusel si calusei si tot ce trebuie pentru un final fericit.
El a inceput sa alerge catre ea. Ea catre el. Acum erau siguri, o sa fie bine. De ce s-or di speriat atat. Ea, neobisnuita cu alergatul dupa/catre/cu/pentru barbati, a calcat stramb. Flecul stang i-a sarit in aer si s-a pierdut in harababura emotiei reintalnirii, undeva pe-aproape, in zona de nord a orasului.
Apoi i s-a rupt si tocul cu totul. Dar asta n-a oprit-o. Si-a scos sandalele entuziasta si s-a aruncat la el in brate, care a primit-o cu placere si a rotit-o pana ea a ametit groaznic. Dar asa se face cand esti fericit. Chiar daca ploua.
Au plecat inlantuiti, un singur om, unul cu o tampla incaruntita si piele stravezie. Era ora 8:08, pe inserat, in cartierul floreasca. Flecul a zacut singur peste noapte, cu partea ascutita in sus. Dimineata, cireasa vijelioasa si intarzianda deja la conferinta de presa pentru TIFF, s-a aruncat in masina.
Cu roata din spate a calcat, ce ironie, taman pe el. Roata s-a desumflat imediat si total. Baietii de la blocul de vizavi au oprit-o, i-au scos roata beteaga, i-au pus una mai subtire si i-au aratat ce provocase dezastrul. Un flec dintr-un toc de femeie.
La inceput, cireasa s-a incruntat, vrand sa slobozeasca blesteme. Apoi, s-a gandit ca toate s-au petrecut precum un etaj mai sus si s-a linistit. E bine ca cei doi sunt acum impreuna din nou. Urmeaza un plan de vulcanizare.
