Nu-mi plac deloc departirile. Dar deloc, ce sa mai. Si probabil ca de-asta nici nu le recunosc de obicei.

Nu le inteleg nici chiar cand imi explodeaza in fata, urland. “Uita-te la mine cand vorbesc cu tine. Sunt eu, departirea. A venit si vremea mea, cireaso”. Am mai scris despre asta.

Si tocmai ce mi s-a intamplat aievea. Oops, I did it again. Suntem saptamana trecuta. Sa tot fie duminica, pe la 7 seara. Se pune de asfintit. Gazele zburatacesc somnoroase prin aerul roz. E caldut si e bine.

Fetita se uita la mine cu ochi impaienjeniti de lene. Misu sare ca un ied, nu ca o pisica ce este. Toate la locul lor as zice. De-aia nici nu ma prind. Ies din curte nepasatoare, fluturand din plete, din maini, din gene si din fusta.

Ies fara sa-mi iau ramas bun de la dna Stefan. Si fara sa-i fac semnul ala discret din ochi care inseamna ne vedem pe 1 mai 2010. Vedeti sa nu schimbati nimic in turnul meu de observatie. Va rog sa gasesc totul aidoma. Vedeti sa aveti grija de gradina. Va rog sa fiti cuminte. Va rog.

Marea spala indiferenta si cu spume marginea de nisip crem. Care acum prinde nuante de mov. Shaorma sfaraie la locul stiut. Nici ea nu stie. Hamsiile cu mujdei danseaza in burtica de cireasa. La Ovidiu e muzica buna, cum pune Ovidiu duminicile.

E doar inca o seara ca atatea seri in care ma dezlipesc de mal cu greu. Dar urmeaza, zic eu, sa ma intorc cat ai clipi din degete. Sau cat ai pocni din peste. Sau cat ai zice din ochi.

Ma sui in masina si admir campurile care trec in goana peste mine. Mirosind a frunze tocate cu topping de inserare de vara. Privesc toate astea cu ochi calm. Si cu narile superficial dilatate. Ca si cum totul e ok. Ne simtem bine. Nicio panica. Mai urmeaza.

De unde era sa stiu? De unde sa stiu ca shuberekul cu iaurt, cel hapait dimineata. E ultimul shuberek de anul asta. De unde sa-mi imaginez ca ar fi trebuit sa o mangai pe Fetita intre urechi. Si nu doar sa ii dau de inteles ca ma inturnez imediat.

De unde sa stiu sa sorb mai cu emotie din ultimul campari orange al verii? Si cum sa-mi fi putut trece prin cap asa idee creata. Ca n-o sa mai simt sarea pe piele atata amar de vreme. Of. M-am despartit duminica trecuta de marea cea mare.

Eram precisa ca astazi o sa fiu inapoi, negresit. Mirosind gradina si tanjind dupa saramura de chefal. Tragand de prietenul meu imaginar I., sa-l scot repede din casa, cu orice mijloace. Ca sa ne uitam impreuna la nisip si la apa si sa vorbim serios despre ele.

In masina mea sageata albastra mai sunt inca 4 palarii de soare. Cele ale clientilor obisnuiti. Tot acolo sunt si 3 umbrele de plaja cu mult albastru. Una e cu pestisori. Si un prosop de plaja mototolit, cu pasari flamingo.

Eu inca n-am inima sa le iau de acolo. Asa cum parca nu-ti vine chiar din prima sa eradichezi din casa periuta stii tu cui. Cui nu mai locuieste acolo. Deci masina o sa ramana asa. Chiar pe grindina, si apoi pe ninsoare. Si in timp ce rasar ghiocei.

Masina albastra o sa mai poarte in continuare delicii de vara. Pentru ca eu, eu nu suport despartirile.

De ce am inceput ieri sa povestesc raul din vama? Nu stiu. Asa e omul facut, asa e si cireasa-maimuta. Imi pare rau, incerc sa ma indrept prin cele ce urmeaza. Pentru ca astazi va pove primul weekend de vama vazut prin ochiul meu cel bun, care rade.

Ca o buna de tot doimaista si vamaioata ce ma aflu, ca doar vin aici de cand eram cireasa pui de 2 ani, am ajuns in regiune si am dat drumul tonomatului cu tabieturi pe banda.

Tusesc daca nu stau la doamna Stefan, care ingrijeste cu multa dedicare cele 34 de feluri de trandafiri si inca 128 de alte specii de plante plus gazon.

Asa ca m-am instalat cireasa-printesa in camera mea. O incapere cat o nuca si cocotata ca un turn de observatie pentru spionat viata caiselor si a fluturilor din gradina care geme de floare. Asa miroase acasa, la mare.

Fetita cu par in urechi a mai imbatranit ceva, dar nu suficient incat sa-mi fie antipatica. Cand m-a vazut, s-a pus cu toate labutele disponibile in sus, sa o mangai pe burtica cu nu mai stiu cate sfacuri miiici de tot. Fetita are cele mai mici sfarcuri, cu puf.

Normal ca m-am infiintat cu arme, prieteni si bagaje la Dinamo, in 2 mai. Doar acolo icrele sunt prietene cu gura de cireasa. Saramura o ustura pana la os, dar ce-i mai place ciresei, uita-te la ea.

Cireasa toarna tacticos o tona jumate de mujdei pe hamsiile ce dantuiesc in farfurie, bucuroase sa fie hulpavite. Apoi sare spectaculos in cap in farfurie si inoata in voie in sosul rezultat.

Gata cu mancarea, imi ploua in gura. Am aflat cu speranta cu Expirat nu dispare ci se transforma intr-unul poate mai bun. Cine o sa bea shot-uri mii calare pe o surubelnita imensa, verde? Cireasa, cine.

Uitati-va la mine. Peste doua saptamani o sa fiu suita pe una dintre mese, cu stelute de mare si vai, atata sare amestecata prin par. Rrrrr. Ziua urmatoare o sa o incep la 2. Cand o sa ma vedeti cazuta pe nisip ca in figura alaturata (de mai sus). Ce lux.

Cand m-am dus la Ovidiu sa-mi iau cafeaua, m-a intrebat cireasa, unde ti-e cana cu gargarite? Stiti, eu in vama merg weekend de weekend cu a mea cana. Ovidiu o stie si nu prea poate sa-mi toarne cafea in altceva, vezi bine. Ce placut e ca tine minte.

La The Hand o sa guste cireasa o sama de concerte cu staif. Aici am baut bere cu Caca. Stiu ca suna rau, dar asta e numele patronului fizic dar cumva si spiritual al locului.

In jurisdictia The Hand cireasa si prietenul ei imaginar, I. (multumescu-ti tie, I., ca te-ai aratat macar un pic prietenilor), au impartit muzica buna, bere rece si niste mangaieri pisicii.

Apoi cireasa s-a concentrat ore in sir, cu ochii in mare. S-a uitat, a contemplat, a adulat si a plecat incinsa de atata bine. Vama multumeste Cireasa, care se intoarce imediat la resedinta ei de vara.

M-am contopit pentru prima data anul asta cu Vama Veche. Sa va raportez de la fata locului, ca un trimis de razboi induiosat de ce a vazut. Un trimis care cu un ochi plange molcom, iar cu altul rade fara griji.

Pentru astazi, ochiul care plange. Maine, revin cu restul.

Lucrarea faimoasei piste de biciclisti a despicat plaja in mod nenatural. Desi toata lumea o injura, oamenii insista sa mearga pe ea la pas, ca la eforie nord. Cei mai fericiti sunt, trebuie sa recunosc, taranii. Se vede pe ei, pe mama lor.

Doamnele pizti cu tocuri si acesti insotitori ai lor bengosi, adica stapanii de masini ce emana neoane albastre de sub fusta de metal cu garda joasa. Of, cum se mai bucura ei ca rugile le-au fost in sfarsit ascultate.

Uite domnule ca vama incepe sa se civilizeze, salbaticii pierd din putere. Jos rockerii, jos punkerii, jos dezordinea, ne-am saturat de drogati. Ati vazut la televizor, an de an. Nu-i mai satura Dumnezeu, ar trebui toti vamaiotii inchisi.

Jos lipsa de paturi de plaja cu perne pe ele. Ce-i cu tampenia asta de bolero-ul lui Ravel la ora 7?! Si oricum, who the fuck is Ravel? Dar Ovidiu? Cine-i Ovidiu? Si de ce, oricum? Niste golani, si Ravel si Ovidiu.

Jos magarii care se mai aud sustinand sus si tare ceva de prin curti. Cum sa mergi la mare intr-o statiune cu magari? Suntem in Europa, pentru Dumnezeu.

Ce bine ca s-a facut pista de biciclete, de aici o sa se regleze toate, o sa vedeti. Jupiter, Saturn, Venus, statiuni cu traditie, incep sa cucereasca peticul de pamant ce se impotrivea ca un nauc.

Sa stiti ca expiratul nu mai exista, sau nu in formula care m-a facut sa ma sui pe mese de atatea ori. Noua varianta, mutata spre bulgaroi cu ceafa groasa, urmeaza sa o vedem peste 2 saptamani, cand e deschiderea oficiala.

Pamantul rascolit de constructia faimoasei piste devine la cea mai mica ploaie o clisa scarboasa. Noroiul sta ca o pojghita groasa de staniol maro si nu este supt de catre adancuri. s-or fi saturat si ele.

Chiar si Sony, creatorul de ciorba de fasole cu afumatura, salata de ceapa, paprikas si snitel in fulgi, se comporta ciudat. Ofera alimentatie publica intr-un regim din ce in ce mai de neinteles pentru cireasa si intreaga lume. Toti vorbesc despre asta.

Ba e sambata si desi e deschis, scrie la poarta ca poti manca la el doar vinerea si duminica, dar nu si azi. Ba odata intrat poti alege doar din doua feluri de mancare dintre care oops, unul tocmai s-a terminat. Ba nu e gata mancarea, desi e pranz. Ba e pur si simplu cu oblonul tras.

In plus, magazinele nu mai vand prezervative. Nu ca as fi avut nevoie. Dar am facut asa, un sondaj, pentru voi. Pana si asta s-a stricat. Inainte, de oriunde lovea urgenta, puteai sa faci fata usor, doar la un click distanta. Acum vax albina.

Nu stiu de ce am inceput cu vama, partea nemultumitoare. Sunt si toate celelalte lucruri bune. Dar despre ele maine. Cireasa s-a intors acasa.