august 31st, 2010
Pe cizmarul meu l-a parasit nevasta lui.
De ce a facut ea asta, cizmarul nu intelege. Sa-l vedeti cat e de chipes. Un cizmar blond si ars de soare, cu ochii albastri si spirit de invingator. Un cizmar vesel si pus pe sotii, cu muschi si maiouri decoltate si putin par blond care-i iese triumfator deasupra marginii albe de bumbac curat. Un cizmar roman ca un gondolier venetian.
Un cizmar care are niste preturi nebunesti. Pe care le accepti cu placere, caci iti place cum pune pingele si captuseste lucruri de necaptusit de catre altii. Un cizmar care munceste de dimineata si pana seara pentru cuibul sau in care sedea pana de curand ea.
Nu-i lipsea nimic neveste-mii, se plange cizmarul clientilor cu flecurile si mintile duse. Munceam de dimineata pana seara ca sa aiba tot ce trebuie. Stii, cizmarule, poate lipseai prea mult, iti vine sa zici cand il auzi tanguindu-se. Dar te opresti gandindu-te ca, daca era un cizmar mai lenes si neimplicat, ce. Nu e sigur ca nevasta ar fi ramas.
Ajunsa discutia la lucrul ala delicat, cizmarul trebuie sa admita. Da, nevasta i-a plecat cu un altul. Daca a fugit sau s-a indepartat in pas molcom, asta nu mai stiu. Faptul e consumat si cizmarul meu e parasit. Clientii cu ciubote paradite se prezinta in continuare la pravalia lui de lux. Dar banui eu ca el nu mai gaseste misiunea-viziunea muncii lui asidue.
Cum nu intelege cizmarul parasirea, nu intelege nici cireasa. Care credea, si uite cat gresea, ca macar cizmarii nu au probleme in casnicii si idile. Pana sa aud povestea lui, traiam cu impresia ca vantul de nebunie care spulbera relatiile dimprejurul meu ocoleste cizmarii.
Banuiam ca asta e ultimul atu al oamenilor cu mai putine pretentii de la viata. Or avea salarii mai mici, n-au auzit de Red Hot Chilli Pepper, nu tanjesc dupa avocado dar exista si niste avantaje. Invidiam in secret modul sanatos si simplu in care isi gestioneaza relatiile amoroase si casniciile trainice.
Dar daca cizmarul meu a fost parasit, castelul meu de nisip cu turnuri dalbe s-a naruit. Daca cizmarul meu a fost parasit, se poate intampla orice si oricui. Si nu mai e doar cireasa inconjurata ca un giulgiu de esecuri sentimentale cu iz de scenarii de telenovela.
E clar ca nu mai sunt in siguranta nici sculerii matriteri, nici fierarii, nici agricultorii. Toti sunt pasibili de neveste cu fluturi in cap si in stomac. Care isi abandoneaza focul din vatra si lasa un nor de praf in urma-le.
Cireasa are pantofi de dus la cizmar. Dar acum parca nu-i arde sa se prezinte cu ei la cizmarul parasit. N-ar suporta sa il vada uitandu-se cu neintelegere la o ghetuta.
iunie 26th, 2009
Dupa ani de testari, traininguri si nazuinte inselate, cireasa se da batuta cu biciul. Se intinde cat e de lunga pe jos si se gandeste strategic, ca un om mare.
A inteles in sfarsit ca barbatii nu stiu sa vorbeasca de o maniera cumsecade la telefon. Dar ce sa intreprinda ea cu informatia asta care i-a smuls 3 lacrimi din ochiul drept si doar 2 din cel stang, mai calit in batalii?
O sa incerce ea sa traiasca asa, fara sa puna la sambure conversatiile complet nesatisfacatoare cu semizeii pentru care are afectiune? Nooooot. Cum sa ma resemnez, ca fatalaul de cioban mioritic?
Culmea e ca ei ma suna pe mine, deci nu ii oblig la actul asta al comunicarii la distanta. Avem consimtamantul ambelor parti. Si totusi, barbatii insista sa fie eficienti la telefon, ca si cum au sunat ca sa rezolvam ceva.
Nu ne sunam ca ne placem. Nu. Ne rad si curcile daca afla cineva ca am sunat pentru bucurii si/sau/doar/niste divertisment. Doar nu crezi, draga mea naiva cireasa, ca pentru dulcegarii exista in orice casa instalat un telefon.
Barbatii suna fructele pentru aceleasi motive pentru care Bell, tot un barbat (vezi imagine), a inventat gadget-ul asta. Sa transmita adica informatii care sa ne ajute in probleme urgente administrative. Ca si cum mie, o cireasa, mi-ar pasa vreun pic de asa ceva.
Dar cireasa abia de curand a descoperit ca asa sunt ei facuti. Barbatii. Si ca nu e cazul sa ia chiar personal tonul morocanos, lipsit de sclipici si pe alocuri chiar cautator de bucluc al interlocutorilor ei cu par pe piept.
Cireasa n-a intalnit nici macar un barbat care, aflat fata in fata cu receptorul si cu ea la capatul firului, sa spuna cuvinte frumoase, pe un ton placut auzului. Si asta desi cand o vad in carnita si oase fine, devin menestreli si artizani iscusiti ai manuirii cuvantului rostit.
Si ma intreb eu acum: cate din relatiile pe care ea le-am trait s-or fi terminat prematur din cauza tonului lor la telefon. Cand vorbesc cu un barbat la telefon, am impresia ca el nu ma mai iubeste.
Daca vorbesc de trei ori intr-o zi, de trei ori mi se pare. Si in sambure mi se insinueaza ca lama unui cutit incins in focul gheenei ideea ca de fapt nici nu m-a avut la inima vreodata.
Si atunci incep sa ma comport bizar, ceea ce il face si pe el sa se comporte bizar. Si in final ne comportam amandoi bizar, ceea ce rezulta intr-o despartire bizara. De neinteles pentru niciunul dintre asociatii in participatiune la dragostea cu pricina.
Oare reusesc eu cumva sa scot raul din barbati la telefon. Sau ei chiar n-au putut, nu pot si nici nu vor putea vreodata sa foloseasca tehnologia pentru a face bezele?
Asta se intreaba cireasa, in timp ce-i suna telefonul. Sa raspunda sau mai bine nu?
