deservicii ale furnizorilor

februarie 15th, 2011

Este complet ironic modul in care multe firme gasesc de cuviinta sa-si trateze clientii.

Am lucrat in corporatii multa vreme, asa ca pot sa va incredintez de un lucru inteles acolo, in culise. In principiu, pare ca firmelor le pasa extraordinar de tare de parerea clientilor. In toate sedintele la care am participat, clientii sunt acesti Dumnezei. Se discuta mereu despre servicii performante menite sa-i momeasca. Firmelor le e frica de clientii lor big time.

Orice schimbare, orice mic spasm intamplat in magazin baga spaima in aparatul imens aflat in spatele tejghelei. Sigur, nu este vorba despre dragoste adevarata, care s-ar putea termina cu un sarut cu limba. Vorbim despre faptul ca orice miscare a clientilor aduce corporatilor fluctuatii in buzunar, egal importante.  Si atunci de ce totusi furnizorii de servicii se poarta asa de absurd de urat cu ai lor clienti, ma depaseste.

Incep din ce in ce mai tare sa cred ca servicii clienti este un limbaj codat pentru deservicii majore clienti. Pentru ca uite.

Exista o companie de telefonie fixa care iti spune ca e simplu ca fularul sa-ti instalezi internet prin cablu, luat de la ei. Uite brosura, o sa te descurci brici cu ea. Si apoi, cand iti faci mintea funda, ei recunosc ca da, e destul de complicat dar nu vor sa vina sa ajute. Nu au departament pentru asa ceva. Trebuie sa gasesti si sa platesti tu un IT care sa te ajute, cum oi putea. Si apoi, cand cumperi internet wireless de la ei, te indeamna sa nu-ti faci griji, ca e simplu sa treci de la una la alta. Uite brosura. O sa mearga de minune. Si cand nimic nu merge, orice ai face, ei iti spun ca da, e drept ca merge mai greu. Si apoi te trimit sa umbli singur un cutiuta de pe scara, sa muti niste fire, sa stabilesti niste conexiuni. Wtf.

Alte firme baga in fata departamentul lor de customer care. Sunt mandri ca au asa ceva, spre deosebire de primii. De fapt vor sa zica customer scare dar au zis sa cosmetizeze putin. Daca ati sti cate cursuri fac reprezentantii customer scare. Foarte multe cursuri in care invata sa fie mai eficienti si mai buni. Si totusi, se poarta din ce in ce mai rau cu ai lor clienti. Inventeaza sisteme din ce in ce mai complicate, toate in defavoarea clientilor. Au fete mohorate si solutii la fel. E teribil de greu sa ajugi la ei si cand in sfarsit se intampla, iti explica ca nu. Pur si simplu nu. Tot ce ai tu nevoie e nu. Wtf.

Telefonie, gaz, jaluzele, mobila, saltele, lustre, iar telefonie, lumina, cablu, toate se iau de mana inspre a te conduce incet si sigur spre nebunie. Si totusi, aparatul corporat tremura de spaima ca ai putea sa-i parasesti. Dumnezeu sa-i mai inteleaga, ca eu una nu.

statia aurel vlaicu

ianuarie 30th, 2010

Statia aurel vlaicu este un moment important in viata oamenilor. Dar si un popas fantoma.

Nimanui nu-i place. Lumea care ajunge sa treaca pe aici nu se leaga sentimental. Si totusi revine in pelerinaj comercial, 5 zile/7. Este un fel de halta care hraneste nesatulul cartier pipera cu personal ne si calificat, in zilele lucratoare. Balamucul iscat aici in timpul saptamanii seamana cu un razboi.

Oamenii obligati sa tranziteze aurel vlaicu se grabesc mereu. N-au hodina. Aurel vlaicu este prevazut cu tot ce are nevoie un om ce munceste zi de zi. Chiar in incinta, aproape imediat ce te-ai dat jos din acest metrou numit speranta, dai nas in nas cu fabrica de patiserie. O cosmelie de termopan ce paraziteaza pe unul dintre peretii interiori ai statiei.

In fiecare dimineata se isca o coada lunga, ca pe vremea lui Ceausescu. Specialitatea cea mai cautata, si pe buna dreptate, sunt baghetele. Oricate tavi s-ar zamisli in maruntaiele improvizate ale patiseriei, nu e niciodata destul. Unii dintre oamenii muncitori raman fara baghete. Se multumesc, dar nu chiar, cu merdenele sau pateuri pur si simplu.

La coada asta nimeni nu zambeste. Graba de a nu intarzia e imensa, dar si foamea. Presiunea de a prinde baghete e mare. Ura fata de cel din fata, care ar putea sa aiba neobrazul de a lua prea multe, si pentru colegii lui de serviciu, bate filmul. Tot ca pe timpul lui Ceausescu. Uraste-ti aproapele linistit, caci nu exista rai si nici Dumnezeu. N-are cine te pedepsi.

In statia aurel vlaicu oamenii  se si imping. Pentru ca aparatele de pontare nu stau sa-i astepte. Cartela trebuie trecuta peste senzor inainte de 9. Altfel sunt probleme.

Metrourile vin cu frecventa tantarilor care te pisca atunci cand dormi cu geamul deschis intr-un cartier aproape de o apa. Ele scuipa oameni gri, preocupati. Nu inghit pe nimeni, pleaca goale mai departe, unde au treaba. Chiar, unde au metrourile treaba, dupa ce au indestulat pipera?

Inainte sa iesi afara, bate un vant napraznic. Daca nu e atenta, cireasa e luata pe sus. Trebuie sa-si repete voi ramane cu picioarele pe pamant. Voi ramane cu picioarele pe pamant. Voi ramane cu picioarele pe pamant. Numai asa e sigura ca trece de incercarea vantului napraznic de la iesirea din statia aurel vlaicu.

Afara, vizavi, omul muncitor gaseste un magazinas cu tot felul de bucate impachetate, pentru pranz. Au si ciocolata si suc, de luat acasa cand pleci din pipera. Tot langa statie este si o florarie. In caz ca e ziua vreunul coleg. In timpul zilei se mai linisteste treaba.

Seara, metrourile de dimineata mananca pe paine oamenii obositi. Un furnicar stors la maximum. Care inca se mai gandeste la problemele si rutinele de peste zi. Porcul de sef. Proasta de la marketing. Nemernicii de la vanzati. Nesimtitul de la logistica. Vreau sa evadez. E criza. E frig. Cam asa banuie cireasa ca arata stenograma gandurilor oamenilor. Dezvaluita de fetele lor.

Dar cel mai fascinant moment al statiei aurel vlaicu este weekendul. Momentul cand toata lumea a dezertat. Si nu mai este picior de om in statie. Pipera are luminile inchise. Omul muncitor e acasa. Bucuros ca sta un pic deoparte de masina de tocat carne care este statia aurel vlaicu.

Azi e luni.