Am numarul lui de pe net, gasit acum cativa ani intr-o cautare isterica, de tip random.

Il sun cu regularitate si ma plang lui in fiecare iarna, ca am asa si pe dincolo. Il chem la mine sa vada cu ochiul personal. El ma refuza cu aceeasi regularitate. Eu nu ma las. Il vreau si va fi al meu, a fost deviza mea in toti anii astia. Si il caut din nou, ca o musca agasanta.

Este vorba despre instalatorul de centrale, specialist in marca de nisa pe care o posed. Este domnul Dumbrava. Un om pe care am ales sa-l consider ca fiind unul dintre partenerii mei la bine si la greu. Desi el da semne clare ca nu prea isi doreste acelasi lucru. Ba chiar si-a schimbat si jobul din cauza asta. Incercand sa fuga de responsabilitatile ce i le aloca cireasa.

L-am intalnit pe vremea cand am ramas femeie singura, la casa mea. Stapana a unei centrale buclucase si a unei neindemanari tehnice sore cu nebunia. Tin si acum minte, cu nostalgie, zilele friguroase de iarna cand centrala se oprea. Iar eu plangeam siroaie de lacrimi amare. Parandu-mi-se ca am platit scump libertatea de femeie divortata. Si ca lumea e nedreapta cu un fruct.

Dupa o serie de telefoane soldate cu esec, domnul Dumbrava mi-a pus niste intrebari. Si, milostiv totusi din fire, m-a invatat prin telefon cum sa procedez. Cireaso, dai matale de robinetelul ala pana presiunea ajunge la 1.2 bari. Apoi dai reset si o sa fie bine. Metoda lui a functionat in timp. Si sunt chiar prietena acum, de nevoie, cu robinetelul.

Dar, vai. Napasta loveste cireasa si metoda cu robinetelul nu razbeste. Acum e ceva mult mai rau. Cireasa suna ca de obicei, pe domnul Dumbrava. El nu stie cine e ea. O uita mereu. Cu speranta ca si ea pe el. Ntz. Ntz. Domnule Dumbrava, sunt o clienta mai veche (minciunica). Am necazuri, as putea sa trec in nefiinta.

Ma iscodeste el, ce marca, ce model, ce an. Dar fara chef. Apoi zice, ca si cum ne stim de ieri de azi, vedeti ca aveti un robinetel acolo. Eu i-o tai. Domnule Dumbrava, nu mai merge cu robinetelul. Va rog haideti sa vedeti despre ce-i vorba. El ca hrr, ca mrr. Ca de obicei. Am mai fost la dumneavoastra? Daaaa, raspund agasata (minciunica). Pana la urma ajung sa-i smulg promisiunea ca vine.

Si in sfarsit il cunosc. Dupa 5 ani de alergaturi. Dupa 5 ani de ghidare prin telefon. Dupa 5 ani in care eu am dat totul si el nimic. Am inteles de ce am insistat asa. Domnul Dumbrava e cool. Are bocanci misto in picioare si geaca smechera, ca si cum ar pleca mintenas la munte sa faca trekking si hiking.

E capabil sa vorbeasca la telefon in timp ce repara. Si pare un meserias teribil de priceput. E drept ca pana acum nu a facut mare lucru. Si ca cireasa se smochineste, pe minut ce trece, in frig. Dar e clar ca domnul Dumbrava nu are cum sa se exonereze de prezenta lui in viata mea. Mai ales acum, ca ne-am cunoscut. Si relatia dintre noi a devenit brusc mult mai stransa.

Azi l-am sunat de doua ori. Si ghici ce fac primul lucru maine dimineata. Domnule Dumbrava, nu va faceti iluzii. Eu sunt cireasa.

Voi stiti ce importanta ma simt eu cand ajung acasa? Ma simt stapana absoluta pe lucrurile din casa mea. Si asta imi da un simtamant ca sunt un fel de general.

Un conducator de osti temut. Care are in responsabilitate o gramada de categorii de osteni. Si cand vine el acasa. Incep toti sa tremure, ca stiu ca e aprig profesionist si iute la manie. Si-i trebuie doar o scanteie ca sa tabare cu gura pe ei.

Cu vesela si majoritatea cutitelor nu are probleme. Ma rog, sunt doar cateva cutite izolate care se mai rascoala, visand la libertate. Si atunci taie cireasa s-o sperie. Crezand ca se face floare cu doar o primavara. Gresit.

Ma induiosati, sincer. Va iau pe flancuri si va divid. Si apoi va voi si impera de nu va vedeti.

Scaunele stau nemiscate si nu creaza probleme. Patul, desi mai scartaie neintrebat exact cand e cazul sa taca, este in grafic. In fond el duce tot greul, metaforic si realistic vorbind.

Daca paturile lumii ar putea vorbi…cum ar mai plange cu lacrimi de sange.

Cand dau usa de perete si ma incrunt odata. Prajitorul de paine fuge cu parul maciuca si firmituri sarinde inapoi in bucatarie. In dormitor face el bisericuta cat e ziulica de lunga. Cu pasarelele luminoase de la capatul patului si cu una din veiozele mai indraznete.

Covoarele care s-au rulat cat am fost plecata, sa se mai relaxeze. Se intind pe pititelea repede la loc. Si computerul isi stinge repede ecranul, ca si cum nici pe net n-a stat, nici gura nu-i miroase.

Astea sunt nereguli minore si eu nu zic nimic. Orice general mai trece cu vederea scaparile aproape induiosatoare ale ostenilor lui. Nu poti nici chiar mereu sa fii absurd. Ca dupa aia fac complot si pun aspiratorul sa te ucida in fapt de seara.

Nu stiu insa cum sa ma comport in urmatoarea situatie. Din centrala mea latra cainii. Adica eu am geamuri termopan prin care slava domnului, nu se aude in nicio directie.
Productiile sonore emise de masini si muncitori se lovesc de geamuri, fac buba si mor.

Iar urletele de inviorare dimineata. Si exclamatiile de multumire ca s-a mai sfarsit inca o noua zi. Care mai rasuna prin casa. Se strivesc de sticla si intra inapoi de unde au venit, pe gatlejul generalului.

Dar fostul meu sot, inginerul fara inima. A montat, ca sa ma innebuneasca. Si apoi sa-mi fure boii de la bicicleta, cu care sa fuga in lume sa-si refaca viata. A montat zic centrala de asa natura. Incat in fiecare seara imi latra la ureche cainii care locuiesc in ea.

Si desi totul in casa ma asculta. Aici nu am nicio jurisdictie si ma simt infranta, cu fiecare batalie. Deschid mereu usita repede, sa-i surprind. Dar ei se ascund pe dupa flacara de veghe. Si tac, nemernici. Cum inchid, incep sa latre iar.

Mi-e greu sa traiesc asa. Dar nici nu moare cireasa cand vor cainii.