A trecut o saptamana, poate, de cand am o gura infierata. As vrea sa explic cum se intampla treburile cand posezi o gura incarcerata astfel.
Trebuie sa dau dreptate cititorilor si altor privitori directi din livada. Te obisnuiesti cu aceste cutite pe care le tii cu grija in guraca, pe niste oua. Te obisnuiesti cu orice pe lumea asta. Si asta face parte din natura buna a omului dar neaparat rea a romanului. Oops, ma scuzati. Inapoi la aparat.
Buza invata cel mai repede sa sada nitel departata de dinti, cum n-a mai facut-o vreodata. Cred ca acceptarea se intampla candva in timpul noptii. Cand buza ramane singura stapana in gura si se gandeste la ce are de facut. Fara presiunea ciresei. Dupa buza, urmeaza si limba. Care inceteaza sa se mai mire de asa aparatura instalata in locurile unde altadata ea intalnea doar lucruri obisnuite si cam plicticoase, imi inchipui.
Si daca buza si limba s-au obisnuit, cine ma cred eu sa continui sa ma mir, ca si cum se termina lumea. Nu domnule, nu. Cand ai aparat lumea de-abia incepe. Am curaj acum sa rad cu toata gura spre interlocutor, daca zice o gluma buna. Aproape ca imi vine sa opresc lumea pe strada sa ii arat ce fier frumos am eu in gura. Doamnelor, domnilor, ati mai vazut asa ceva.
Am facut si exercitii dimineata, la pranz si seara, si ma mandresc cu faptul ca am reusit sa scap de niscaiva ticuri ce iti apar cand in gura ai un corp strain pe termen lung. Mai sasai uneori, ce-i drept, pentru ca nu imi ies cuvintele asa cum le am eu programate. Si in loc sa am vocea de tunet cu care mi-am obisnuit audienta, iese ceva peltic. Aproape simpatic de gresit ce e. Nu-i nimic. Cine rade la urma rade mai cu foc.
Nici dragostea nu e chiar imposibila, cum am crezut. Si aici nu ma refer la sentimente pe care ai putea sa le incerci la inima atunci cand porti aparat. Ci la abordari mai pamantene, de natura palpabila, ce implica gura. Se pare ca barbatii nu fug cu parul maciuca si mancand nori cand dau peste o femeie cu gura de fier.
Ba sunt unii, nu spun nume, persoana importanta, care nici macar nu se prind ce ascunde cireasa in cavitatea pe care ei o studiaza cu interes. Deci a mai murit un mit. O cireasa cu aparat e la fel de atragatoare ca si o cireasa fara de proptele.
Un singur lucru ma mai nemultumeste. Imi petrec mare parte din timp curatindu-mi gura. Practic cu asta ma ocup. Sper sa nu se prinda ariciul si sa nu ma dea afara pe motive de comportament igienic aberant. Si nu prea mai ciugulesc intre mese, caci nu-mi mai arde. Dupa fiecare masa trebuie sa ma spal pe dinti, zice la carte.
Asa ca ma uit la tot felul de bunatati si mi le refuz. Uit mereu periuta acasa. Si chiar cand o am, mi-e lehamite sa o apuc iar si iar. Cand tocmai am curatat totul luna si sunt multumita, se mai intampla sa descopar ca a ramas prinsa in aparat cate o rotita de cascaval. Sau un purcel intreg de lapte cu un mar in gura. Sau un putinei cu branza. Sau un kilogram de struguri hamburg. Pai ce, asta-i viata.
