Putine schimbari de look* din blogosfera m-au impresionat asa de tare.

Poate ca am suspinat nitel cand cutarescu a mai pus niste burta si eu il voiam slab. Sau cand cutareasca s-a vopsit de o culoare inefabila, care m-a tulburat. Sau cand cine stie cine a capatat o frunte ceva mai mare prin procedeul numit chelire. Dar e ok. Blogosfera este aici pentru citit, nu sa o comtempli si sa vezi cu ce se mai imbraca.

Si totusi.

M-am dus aseara serena la ultimul Harry Potter, un film grozav. Ciuguleam cu foc din floricele incercand sa nu folosesc mainile-mi ocupate ci doar limba perfect libera. Stiti, exista o soparla care procedeaza in felul asta, lipind tot ce-i place de limba. Ei bine, eu incercam sa o copiez intocmai. Azvarleam limba, casapeam floricica si tot asa.

Si exact in toiul actiunii, uite cum am ramas ca traznita. Apare Alex Negrea, purtand cea mai tare freza pe cap.

Domnule, i se potriveste ceva de speriat. M-am inflacarat asa de tare, incat nici n-am mai putut sa mananc. M-am oprit si am repetat in continuu dar numai mult de 18 ori. Sfinte Sisoe, ce bine iti sta. Sfinte Sisoe, ce bine iti sta. Sfinte Sisoe, ce bine iti sta.

Sa ne intelegem. Mie Alex Negrea mi s-a parut aratos si inainte de marea schimbare de freza. Dar acum, cu freza asta noua, mai ca imi vine sa-i fac curte in mod public. Ce daca, expunand avantul meu pe net, ma supun unui sir de chicoteli. Manualele de dezvoltate personala apasa pe faptul ca important e sa participi. Cine stie, poate chiar o sa castigi.

Bravo domnule, iti sta grozav. Si inca o parere avizata despre freza asta grozava gasiti aici.

*Acest post nu e este nicidecum o caterinca. Modul in care arata Alex Negrea acum mi-a placut de nu se poate povesti cum trebuie, cu toate nuantele, oricat de tare mi-ar placea mie cuvintele. Multumesc.

Imi plac grozavnic povestile. Asta inseamna, in traducere libera, ca in primul rand scriu pentru mine si apoi pentru cetitorul neostenit.

Dorinta mea apriga, fierbinte si neobosita este clara. Tanjesc sa scriu in fiecare zi care mi se prezinta pe platouas cate o poveste grozava. O poveste care sa-mi placa de sa dau cu a mea caciula de pamant.

Cand apuc tastele si incep sa crosetez cuvinte, port in spate un rucsac plin cu pietre de moara. In el se incalcesc multe litere, poze in miscare, gandurile mele legate de lucrurile care mi se perinda in dezordine prin cap. Toppingul il reprezinta asteptarile celor ce aspira zilnic povestile de prin livada.

In zilele mai blande, rucsacul este ca un singur fulg al unei gaste neatente, care l-a scapat pe jos. Asta cand soarele de-afara, lipsa de cearcane, o felie de tort de ciocolata, o discutie cu un om care ma face sa rad si un sarut cu limba ma ajuta sa-mi evacuez cuvintele maiestuos.

In zilele normale, rucsacul face parte din corpul meu fizic. Il duc asa cum imi duc cu mine o mana. Cuvintele se insira obediente pe ecran. Eu le mangai pe cap si le multumesc ca sunt cuminti. Ele isi vad de treaba.

In zilele cu hainuta de glasspapier cuvintele trebuie scoase cu forcepsul din rucsac. Sunt indaratnice si se tin cu manutele lor transparente de cusaturi din interior. Refuza sa vada lumina zilei si a laptopului. Brr, cum sunt zilele astea. Dor.

Si totusi, bloggerul constiincios scrie povesti in fiecare zi. Mai da rucsacul de pereti, mai plange o lacrima in silabe. Nici nu stie calatorul de pe net cum e de palpitant sa fii blogger harnic.