viata de telenovela

decembrie 8th, 2011

Telenovela americana, telenovela columbiana, telenovela bastinasa, ce conteaza. Imi lasa toate aceeasi senzatie.

Cand ma uit la ele, am impresia ca scenaristul e plecat cu cercul. Prea li se intampla toate numai lor, eroilor astora de telenovela. Iar aia pe care o iubea el tare si era mica si neagra si respira greu, era sor-sa, ba. Dar daca ma uit la viata mea, cea care se desfasoara cu bulbuci si valtori si bulboane in livada, e cam la fel.

Modul in care se impletesc absurd dar atat de tulburator itele mele este de-a dreptul pur si simplu. Nimic nu e la locul lui dar totul e in buna ordine si armonie. Oamenii, obiectele si faptele in care suntem implicati sunt contorsionate ca la circ. Personajele din viata mea participa in fiecare zi la un concurs de sa tesem frumos vieti complicate.

Raposatul de Inginerul fara inima inca mai da spasmodic dintr-un picior. La modul figurat, desigur. Adica el e iesit din schema de destula vreme incat sa ii facem parastas de mii de zile dar totusi mai dau peste umbra lui. la cozia. prin locurile unde am treaba.

Ca sa nu mai zic de cel mai iubit dintre pamanteni. Un personaj care insemineaza pe unde trece nu doar o suma importanta de femei. Dar si o mare parte dintre drumurile pe care am fost, merg acum sau mi se face chef sa merg in continuare.

Poneiul sturlubatic, dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri, a cherry si nu doar aceste personaje de poveste sunt legate cu fire demente de matase de tot felul de locuri, oameni si contexte de telenovela.

Juan Antonio se are in bete cu Juan Fernando dar cu si matusa lui, su tia Consuela. Apoi aplauze pentru blestemata de Mala Mujer si prietena dar si rivala ei cea mai buna, Maribel. Toata lumea este acasa. Femei gravide, barbati incornorati, nebune, satiri, pacate, conspiratii, santaje sentimentale, bijuterii de familie, parfumuri grele, lacrimi, matasuri si brocarte.

Lipsesc inca dar am mare incredere ca vor aparea femeia fara oase, piticul barba cot capabil sa scoata si flacari pe nas, uriasul cu tricou de mariner si un tigru alb cu ochii albastri. Iar aia, aia mica si neagra care respira greu eram chiar eu.

dulapul meu, aceasta vagauna

decembrie 6th, 2011

Am un dulap urias.

E asa de mare incat nu imi ajunge o zi intreaga sa ma plimb prin el. Si asta chiar daca ma scol de dimineata si nu o mai lalai la cafea si imi trag in picioare niste incaltari comode, numai bune pentru calatorii de lunga si sinuoasa durata. Dulapul meu este aceasta vagauna, sac fara fund.

Este o groapa a marianelor in care au pierit fara de urma multe multe chestii. Mi-e frica sa scot tot ce este in el si sa rup in felul asta pisica. Mi-e frica de ce as putea gasi acolo, nu sunt pregatita. Asa ca merg pe burta si il hranesc pe dulap in continuare cu imbucaturi obscene, nemernice. El inghite orice si nu face mutre. Este un gurmand.

O vreme am tinut pasul cu lucrurile pe care i le-am indesat dulapului pe gat. Aveam idee cam ce ar putea sa contina. Acum insa totul este scapat de sub control. In dulapul meu e ca-n viata. Din el scapa cine poate. Hainele intra aici cu inima curata si la inceput se odihnesc cuminti pe rafturi, in buna oranduiala.

Dar vine un moment cand totul o ia razna si eu nu pot face mare lucru. Ma uit neputincios cum raman fara sutiene rosii, ciorapi plasa sexy la care tin, pulovere de baza in viata mea, care imi fac sanii inca si mai mari decat sunt de fapt, spre deliciul publicului. In dulap si-au lasat oasele curele frumoase, genti de nadejde si alte hodrobele.

Pe langa haine si duzini de pantofi si cadouri care asteapta sa fie redirectionate si chiar si un vibrator, dulapul mai ascunde ceva. El se afla in dormitor. Si deci logic ca aici am ascuns in graba cenusa si putregaiul ramas in urma relatiilor decedate geografic aproximativ in fata lui.

Neavand covor in dormitor sub care sa indes mizeria sentimentala, am depozitat-o provizoriu tot aici. Cred ca daca il scuturi bine, dulapul scuipa gemete&taceri suspecte, plansete&rasete. Dar si amprente dragastoase, franturi de oase, cartilagii ale trecutelor iubiri si tot ce-a mai strans de-a lungul vremii.

Dulapul meu este aceasta vagauna. Nu prea imi da mana sa dorm singura in camera cu el.

cadourile mele catre inginerul fara inima

decembrie 5th, 2011

Cireasa simte macar umbra unei mici rusini atunci cand isi aduce aminte.

Se mira singura, fara sa o traga cineva la raspundere, cand se gandeste ce cadouri ii lua de Craciun sotului ei cu acte-n regula, inginerul fara inima. Se vede treaba ca pe atunci nu ma preocupau prea tare valorile lui. Toate cadourile erau legate de corp si anumite nevoi imediate. Zero romanta, zero spiritualitate, zero sexualitate. Zero.

O buna parte dintre cadourile catre sotul meu erau legate de fund, picioare si activitati conexe. Prin asta doresc sa spun ca ma preocupa, din motive care acum imi raman pe deplin necunoscute, ca inginerul sa aiba domnule chiloti suficienti, precum si sosete.

Abia acum ma bate gandul ca, tanara fiind si paduri cutreierand, poate ca nu prea aveam chef sa bag rufe la masina. Si atunci voiam sa ii asigur un maldar suficient de rufarie, sa ii inchid gura. Chiar nu inteleg de ce venea sotul meu la mine si sa ma intrebe unde ii sunt chilotii. Dupa mai multe asemenea interpelari, m-am asigurat an de an, cu temeinicia, indaratnicia si harnicia unei furnici demente ca acum are.

In al doilea rand uite ca tot de fund ma preocupam. Am inteles intr-un final ca sotul meu simte foarte bine la baie. Acolo petrecea el timp de calitate. Asa ca am inceput sa-i procur un numar impresionant de carti gandite special pentru o lectura pe buda. Numar sporit de la an la an, ca ciupercile dupa ploaie.

Lecturile pentru fund se concentrau in mod bizar pe carti cu armament, razboi si avioane. Asta mi se parea mie ca ii asigura inginerului fara inima o digestie de succes, departe de lumea nebuna si dezlantuita. Doar in anii de miere mai primea el cate o camasuica indoielnica sau un pulovaras plicticos.

Dar ce-a fost a fost. Acum n-as mai darui unui barbat chiloti nici sa ma pici pic-pic-pic cu ceara. Si nici vreun pulovaras oferit din inima mea mica si neagra. Cer pe aceasta cale scuze inginerului fara inima, cel-dus-departe-si-fara-de-putinta-de-intoarcere-pe-meleaguri-romanesti.

Craciun sa fie dar unul fericit.

cireasa descarcerata

octombrie 27th, 2011

Am fost si m-am eliberat.

Am amanat asta cat s-a putut fara sa fiu banuita de maladii comportamentale. Folosindu-ma de diverse tertipuri, am reusit sa prelungesc durata tratamentului de la 6 luni la un 1 an. Dar mi-a fost ciudat sa le explic medicilor ca eu mai vreau sa tin in gura aparatul, din motive romantice.

Asa ca tocmai am fost intr-un loc specializat pentru descarcerarea gurii mele. La o privire superficiala, ati zice hurraaay. Bravo cireaso. Caci dupa un an de fiare mestesugit instalate spre a-mi tine gura intr-un cleste, a venit liberarea. Gura mea e libera sa umble sloboda din nou.

Poate ca ar fi fost cazul sa dau o petrecere de inaugurare a gurii in noua formula. In loc de asta insa, trebuie sa recunosc ca a fost jale pe vale in livada. Odata cu fiarele care au parasit gura, a plecat si un somoiog de lacrimi nostalgice. Ei, barbatii sunt de vina. Eu sunt ok.

Sunt superba, e drept. Dar oh, acel jenesecua pe care-l avea intreaga mea faptura datorita fiarelor care imi brazdau gura s-a dus. Ma tem. S-ar putea ca acele cohorte de barbati care au cazut sagetati de farmecul meu sa-si vada de acum inainte de viata lor.

Aparatul mi-a garantat timp de 1 an de zile cu 32%-43% sex appeal, de la caz la caz. N-am mai avut atat de mult succes de pe vremea mainii rupte. Pe atunci barbatii imi faceau ochi dulci pe motiv ca sunt beteaga. Acum naiba stie exact de ce. Cert e ca rar e ceva mai sexy ca un aparat in gura unei femei minione, tunsa scurt si divortata.

Dar ce-a fost a fost. Acum trebuie sa indur viata fara aparat dentar. Sper sa ma descurc, inca pasesc nesigur si la rastimpuri fug plangand in vizuina. E greu sa nu pari vulnerabila.

cireasa si trufandalele

octombrie 19th, 2011

A alergat cireasa toata vara asta ca apucata.

De trei-patru-cinci ori pe saptamana a gonit pe strazi si prin parcuri. Pentru buci ferme a alergat si pentru abdomen cu forma placuta la privit si textura elastica la pipait. Dar si pentru exterminarea demonilor ce se mai cuibaresc la ea in suflet a alergat.

Pentru apusuri de soare cu gust de cicoare prizate pe malul lacului a alergat. Pentru miros de iarba taiata proaspat, pamant reavan, flori incinse de soare si copii frumosi de spionat prin caruturi. Si pentru somn fara vise si inca pentru cateva motive serioase.

A alergat cu atat de mult spor incat nici macar acum nu se poate opri din sprint. A venit toamna catre cireasa si ea nu si nu. Alearga de-i sar capacele. Alearga ca pentru viata ei. Alearga de-i sfaraie calcaiele. O singura problema ar fi.

Barbatii din parc arata prea bine pentru a putea alerga eu in liniste. Incerc sa ma concentrez spre a pune in buna oranduiala un pas dupa celalalt. Hai cireaso ca poti. Trebuie sa poti. Nu ne putem face de ras azi. Dar cum sa imi tin cumpatul cand pe sub nasul meu trec numai trufandale.

Mi se perinda pe sub nas de fiecare data ba snitele din piept de pui, ba felii de tort de ciocolata. Nu, nu cred ca mi se pare. Ba bomboane rafaello, ba crenvursti. Intelegeti ce zic. Barbatii-delicatese sunt numai buni de apucat si fugit cu ei in gura in lumea larga. Ochii vad, gura cere.

Ori eu trebuie sa raman lucida si sa-mi vad de alergatura mea acolo. Greu e sa faci sport in timp ce mananci pe saturate. Cireasa gurmanda din fire n-are lecuire. Si acum sa alerg. Sau sa mananc. Sau amandoua.