Cireasa daruieste obiecte din casa cu mare usurinta.
Aproape ca este implicata zilnic intr-un campionat de spune-mi ce daruiesti ca sa-ti spun cine esti. Obiecte nemanuite de multa vreme, scaune pe care nu a mai avut onoarea sa-si cazeze, fie si 5 minute, al ei sezut. Haine nepurtate si deci triste si cate si mai cate.
Saptamanal se aliniaza langa usa obiecte ce urmeaza sa plece in calatoria spre o lume mai buna., Cu stapani mai iubitori si mai bucurosi de ele decat s-a dovedit a fi superficial implicata emotional de cireasa. Cu blugii insa, cu blugii este alta poveste.
Cand dau peste o pereche care stie sa-mi iubeasca asa cum trebuie soldurile si talia, o port pana o dezmembrez. Frecarea maxima e, cum altfel, intre picioare. Intai cedeaza psihic si se cresteaza un pic. Apoi ruptura se tot casca la mine si la lume. Incetez sa ii mai imbrac doar cand sunt pe jumatate goala. Si nici atunci nu-mi convine si ma imbufnez la ei.
Chestia e ca nu pot sa-i arunc. Blugii astia poarta prea multe urme ale iubirilor trecute. Au buzunarele pline de nisip si vise. Ele nu se vad cu ochiul liber dar se simt la pipait, daca insisti. Stiva mea de blugi vechi au urme de mangaieri. Din fiecare dintre blugii astia, daca ii scuturi, o sa cada melodii frumoase si pahare pline.
Blugii mei vechi spun povesti. Chiar daca ei si-au trait traiul si si-au mancat malaiul alaturi de mine, simt ca nu pot fi ticaloasa. Ii mai tin acolo si apoi vad eu. Poate deschid un muzeu cu ei prinsi sub panouri frumoase de sticla si cuvintele explicite despre implicatia pe care au avut-o, la vremea lor.
O pereche de blugi tine doi-trei ani, daca ai noroc. Pfii, cate stie fiecare dintre ei.
