protestatarii, forfecuta, ambasada, gunoiul si cireasa

mai 20th, 2010

Nu altii cum sunt, dar cred ca sunt mai buni ca mine la acest capitol. Cand e vorba sa merg la circa financiara, notar, doctor intr-un spital, avocat, primarie sau ambasada, ma pierd cu firea.

Ii trebuie ciresei pregatire psihologica, si nu putina. Luni de zile sta cu numarul de telefon al oficialului/functionarului/entitatii pe care trebuie sa o contacteze. Il tine sucalit in pumn sau lipit pe birou sau strecurat in to do-ul zilnic sau scris pe fruntea ei si a altora.

Cireasa are planificat in cap pana la ultimul detaliu intreaga abordare, pana sa aiba curajul sa ia notarul/doctorul/avocatul/functionarul de coarne, dupa caz, si sa intreprinda ceva.

Acum este cazul unei ambasade si este de obtinut o viza. I-a luat ciresei decizia de a intra pe net pentru a citi conditiile de indeplinit 3 saptamani. De cand s-a apucat, a aprofundat dumneaei termenii impusi timp de alte 2 saptamani.

A vorbit cireasa temeinic cu o matusa din titan si o verisoara aflat peste ocean (poezie) despre cum cred ele ca sta treaba cu viza si obtinerea ei timp de 2 luni, aproape in fiecare zi. I-a luat 5 zile lucratoare sa afle adresa ambasadei si sa o localizeze (cireasa, acest detectiv particular) pe harta orasului.

Pana a adunat toate actele necesare, cireasa a muncit temeinic timp de 4 saptamani. Apoi a aflat programul de lucru cu publicul (2 zile lucratoare, timp in care a avut/simtit si multe intrebari si temeri si dubii. Apoi a decis, intr-un final, si a ales ziua potrivita pentru descins la ambasada.

Se potriveste treaba ca ambasada e langa Kiseleff iar in ziua cand a ales cireasa, dupa 2 luni de ganduri si tatonari, Bucurestiul este sufocat. Este calare pe el cea mai mare cantitate de oameni revoltati si totusi tristi de la revolutie incoace.

Incearca cireasa sa se apropie cat poate cu masina. Apoi i se zadarniceste trecerea si inainteaza pe jos. Inainteaza prin ploaie, alaturi de marusurile de protestatari care se strang rauri-rauri spre marele afluent: sarpele gros si omenesc al deznadejdii.

Cireasa reuseste sa intre in anticamera ambasadei inarmata cu tot ce credea ca are nevoie. Dar uite ca are ceva in plus. O forfecuta de unghii si o bucata de paine. Ceva de neacceptat intr-o ambasada. Incearca cireasa sa-l induplece pe domnuul chiar dragut, cu manusi, de la intrare, sa o lase sa bage forfecuta dimpreuna cu aparatul foto, telefonul mobil inchis si reportofonul, in seiful ambassadei. Acces denied.

Cireaso, aici avem camere, si in ambasada, nici macar in seiful ei de dinainte de intrare, nu putem tine un obiect taios. Pleaca acum si intoarce-te fara forfecuta si paine. Si mai adauga: noua nu ne pasa unde lasi astea. Si acum imi face cu ochiul, a complicitate.

Iese cireasa si da ochi, in plin Kiseleff, cu protestatarii si niste jandarmi. O ia pe gazon, ca sa arda etape, se opreste langa primul cos de gunoi si zvarle in el forfecuta si painea. Un jandarm este cat pe ce sa o retina, pentru ca e suspecta. Poate are o bomba. Poate e nebuna. Poate pur si simplu trebuie cercetata. Dar nu apuca sa ma apuce, ca eu ma refugiez inapoi in ambasada.

Ai forfecuta, cireaso? intreaba paznicul amabil. Nu, domnule. Super, cireaso. Intra dumneaei, isi depune icrele in seiful in care avea voie orice dar nu paine si forfecuta. Ajunge la ghiseu. Si dupa vreo ora iese. In plin Kiseleff, in plina manifestatie sindicala. Traverseaza gazonul in graba si ajunge la cosul de gunoi.

Langa el, aceiasi gardieni banuitori care o banuisera pe cireasa de netrebnicii inca de prima oara. Cireasa se apleaca, intra 3 sferturi in cosul de gunoi si se apuca si scobeste in el dupa forfecuta. Gaseste si painea, invelita intr-o punga alba, dar o lasa acolo. Ia forfecuta, se uita jenata spre gardieni si se explica.

Stiti, nu m-au lasat in ambasada cu forfecuta asta. Dar are valoare sentimentala, trebuie sa o iau. Nu pot fara ea. Gardienii inteleg pe data intreaga manevra si mai ca se intampla ca la americani. Dau sa aplaude cireasa si istetimea ei de a rezolva o situatie spinoasa sau, de ce sa nu zicem, mai ales ca in ea este implicata si o forfecuta, o situatie taioasa.

cireasa si fuga de la locul accidentului

decembrie 15th, 2009

fuga

Mie dialogul ala post accident imi repugna deosebit de tare.

Cand intru in cineva cu masina, ma simt suficient de neplacut incat sa nu mai vii si tu si sa imi tii o predica pe ton autoritar. Culmea e ca nu-mi place nici dialogul invers. Cel ce se infiripa dupa ce intra cineva in mine. Nu-mi vine sa ma burzului.

Sigur, nu am accidente tot timpul. Si bineinteles ca sunt doar niste mici harjaieli, stersaturi, mai putin inpungaturi.

Dar cand am, prefer sa o sterg englezeste si sa-mi vad de viata mea. Ca oricum asiguratorul va afla ca a fost paradita in parcare. Chit ca vad mutra acra a aluia de mi-a facut-o sau i-am facut-o, chit ca nu.

De ceva vreme incoace, insa, sunt impiedicata in demersul meu. Lumea alearga dupa mine si ma opreste, sa ma bage cu capul in ce am facut. Ca pe catei. Putin mai lipseste sa ma bata cu ziarul.

Ultimele doua accidente le-am facut eu, foarte in public. Ambele in exact aceleasi conditii. Sunt intr-o intersectie cu cedeaza si aia nu te lasa sa intri. Ca deh, romani.

Si atunci cireasa trebuie sa fie atenta rau in stanga. Prin urmare, o masina parcata pe dreapta nu inseamna mare pericol. Cand din stanga vin rechini cu sange la bot. De fapt, imi pasa asa de putin de amarata aia din dreapta, incat nici nu o mai vad. Si intru in ea.

Ieri se grabea cireasa rau de tot. Forteaza ca in fiecare zi intrarea pe strada aia cu balamuc. Dar in vartejul evenimentelor sterge masina parcata pasnic in dreapta. Ma uit repede sa evaluez situatia. Pot sa fug, au ba?

Mrrrr, ma vad toti, urla dupa mine. Masina se dovedeste a fi a unui oficial de ambasada. In jur rasar multi barbati in uniforma, ah. Cu statii la care repeta cireasa a lovit masina domului X. Retinem cireasa. Au corpuri mari si priviri ingrijorate.

De data asta, surpriza. Nimeni nu ma cearta. Nu ma intreaba ce-am avut in bibilica cand m-am urcat pe masina lui, care nu facea rau nimanui. Nu sunt trimisa la cratita. Barbati mari, forfota. Sunt dusa intr-un sediu, mi se ia buletinul.

Vine si oficialul. Un barbat imens, care poate strivi cireasa de perete, daca stranuta. Eu, putintel umila. Stiti, am intrat in dumneavoastra. Dar nu v-am facut mare lucru.

Omul se uita la masina lui, din fericire o megarabla. Se intoarce la mine si zice intr-o limba cunoscuta. Nu-mi pasa cireaso, nu-mi pasa. E ok, pot sa traiesc cu asta. Ce mi-ai facut tu aici.

Atunci zic si eu domnule, si eu. Ma bucur ca ganditi asa. Barbatii in uniforma ma desfac din stransoare. Imi spun sa am o zi buna. Ma urc in sageata albastra si ma grabesc unde am treaba. Sacaita ca am generat aceasta intamplare. Care mi-a rapit 24 de minute din viata mea.

Ce ma oftic sa ma prinda lumea cand fac mici accidente. Prefer sa fug, cum m-am obisnuit. Numai cireasa descoperita cu ocaua mica sa nu fii.

cireasa, chinezii si teama de linsaj

aprilie 1st, 2009

buluc

Nu, nu e gluma nesarata de 1 aprilie.

Am fost sa salvez chinezi pentru a treia oara. Stiu ca pe unii i-am plictisit periculos cu subiectul asta. Iaaaar cu chinezii? Ce atata desfasurare de forte pentru nimic? Ne-am cam sastisit noi, romanii. Si le avem pe ale noastre. Da-i ma-sa-n cur.

Dar cum eu nu urmaresc sa-mi fac campanie de imagine cu actiunea asta, ci sa ajut pe bune. Nu ma deranjeaza deloc sa insist. A inceput asa. M-am dus si a doua si a treia oara. Nu sunt deloc sigura ca mai ajung a 4-a oara. Pentru ca am si eu limite, desi pare ca nu.

Am aterizat in tabara sigura pe mine, fara panica, cu lamaie. Doar sunt de-a casei. Am oprit racheta albastra la locul stiut, ca de obicei. Nici nu parea ca sunt chinezi, doar 3-4. Eu putin dezamagita. Cui dam toate astea?

Pate de ficat, banane, salam, paine, tigari, branza, paine, ciocolata, zahar, conserve de carne, portocale, croissante, mere si cate si mai cate. Un portbagaj plin cu de-ale bagatului in gura.

In momentul in care am dat la iveala prima punga. Au venit alergand cu mic cu mare, de fapt mai mult cu mic si pricajit decat mare. Zeci de chinezi. Voi credeti ca eu nu sunt in poza de mai sus. Problema e taman ca sunt pe undeva.

O armata de teracota necunoscuta mie pana acum. Cu mutre abrutizate, de animale disperate. Chinezii n-au mai avut rabdare sa le inmanez eu bucatele. M-au impresurat si au intrat jumate la mine in portbagaj.

M-am trezit stransa intre ei ca o cireasa-sardea. Impinsa de colo-colo. Chinezii au cotrobait si au luat tot ce parea sa le apartina. Au dat iama si prin plasa mea cu chestii persoanale de cireasa.

Faptul ca nu vorbim aceeasi limba nu a ajutat. Desi cred ca atunci cand omul nu mai are nimic si se poarta ca un animal hamesit. Poate sa vorbeasca orice limba, ca tot degeaba e.

Disperarea i-a facut sa nu-mi dea drumul imediat. Ci sa mai cotrobaie prin portbagajul care din plin acum era oh, asa de evident de gol. Dar ei intorceau din nou totul de dos. Doar-doar o mai fi ramas ceva pitulat, in palaria mea de soare.

In timpul asta lamaia statea stupefiata, nestiind ce sa faca si cum sa intervina sa ma scape. Oricum, chiar daca ar fi vrut sa faca ea niscaiva figuri de ninja. Ce pot face doua fructe fata in fata cu armata de teracota ajunsa la limita ei cea mai de jos.

Mi-a fost frica rau. Stiu ca ei s-au bulucit asa pe noi pentru ca nu mai au nimic. Pentru ca sunt infometati si murdari si cu nervii la pamant. Stiu ca ei stiu ca am venit cu intentii bune si ma apreciaza si n-au vrut sa ma sperie.

La sfarsit, dupa ce ne-am desclestat. S-au prins ca tremur si nu sunt in apele obisnuite in care se scalda o cireasa. Mi-au zambit si unul chiar a aplaudat. Ca la prima noastra intrevedere.

Eu nu mai pot merge singura la chinezi. Dar rugamintea mea merge in continuare. Acum, mai mult ca oricand. Chinezii prizonieri in mioritic au nevoie de ajutor cat se poate. De mancare si apa si tigari si paine goala. Si orice puteti duce acolo. Sunt inca vreo 100.

Multumesc pentru mancare si bani lui adrian, programatorul, lui mimi, suricata americana. Si stefaniei, pe care as vrea sa o cunosc mai bine. Si LieiLiei, pe care ma bucur enorm ca am intalnit-o si care m-a intrebat cu ce imi plac mie cornuletele umplute.

chinezii spera si sper si eu

martie 26th, 2009

ChineseHope

Ca luni, cand mergem la ei din nou, o sa le putem duce ceva de mancare. Detalii pe copilul meu frumos si destept, dasiprimeste. E groasa treaba si vremea nu tine cu ei. Nu ca daca ar fi mai frumos afara, le-ar fi mai putin foame.

Pentru cei care nu stiu povestea noastra, va rog intrati aici.

Pentru postul meu zilnic, cititi va rog un etaj mai jos.

tineti minte ascutitorile chinezesti?

februarie 19th, 2009

home_confort

Daca da si daca va aduceti aminte cat va placeau. Si daca va placeau si penarele si ciocolatelele mici in staniol auriu si daca va place mancarea chinezeasca. Atunci poate aveti chef sa ma ajutati pe mine si pe lamaie.

E vorba sa ajutam pe chinezii aia care sunt tare infrigurati si nemancati si tristi si disperati. In momentul asta, lipiti de cladirea ambasadei tarii lor. Acum, cand vorbim si e nasol afara si noi stam inauntru.

Ma astept la bascalie, nu-i vorba. Ce treaba avem noi cu niste chinezi, sa-i ajute ai lor, de ce ne pasa, lasa ca sunt multi oricum, lasa ca sa manance cainii vagabonzi din jur, ca asa o sa fie toata lumea multumita.

Dar daca puteti face un pic mai mult de atat, intrati la dasiprimeste, sa vedeti despre ce e vorba. Strangem chestii si le ducem lor.

Tnx.