casele boieresti si femeile frumoase

august 23rd, 2011

Bicicleta sa traiasca. De cand o tot calaresc incoace si-n colo, imi vin timp ce pedalez de zor ganduri fistichii.

Unul dintre ele ar fi asta despre asemanarea izbitoare intre casele boieresti si femeile frumoase. Sunt surori de cruce, ele. Categoriile astea doua sunt aparent castigatoare dar de fapt la fel de defavorizate de soarta ca judetul Vaslui.

La rece, asa, toata lumea vrea sa aiba o casa boiereasca sub fund si o femeie frumoasa alaturi. Dar ceva se intampla pe parcurs. Ceva misterios. Ceva nedrept. Ceva rau. Drept rezultat, multe case boieresti si femei frumoase raman nelocuite mult timp.

Trec pe langa case boieresti vad ca taman ele au geamurile geamurile sparte, gradinile neingrijite si portile incuiate. Lanturi grosolane atarnate de poarta si gunoiul aruncat peste gard pecetluieste mizeria in care sunt obligate sa traiasca. Desi s-ar intoarce dupa soare daca le-ar deretica cineva doar putin.

Femeile frumoase isi poarta look-ul ca o tinichea agatata de coada. Obrazul ademenitor functioneaza ca o tablita pe care scrie pe aici nu se trece. Degeaba lasa ele garda jos si se arata disponibile. Degeaba invita din privire publicul masculin sa intre, macar putin, ca e deschis. De multe ori sunt condamnate sa umble perioade lungi de timp singure cuc.

In timpul asta, e curios cum locuintele mai pipernicite si femeile mai putin spectaculoase isi gasesc repede un locuitor entuziast. La usa lor bate des cineva cu dor sa intre si sa stea jos.

Casele mai mici fac rost de cineva care le pune perdele, le da o spoiala, le lucreaza gradinita din fata si are grija de ele cu placere si voie buna. Femeile normale intalnesc pe cineva care vrea si poate sa le iubeasca. Care le duce in concedii savuroase si le prinde flori in par si le rasfata zilnic.

Sa facem o petitie pe facebook oare. Salvati casele boieresti si femeile frumoase. Acum.

intamplari din geanta mea (Esquire)

august 20th, 2011

“Mângâi fericită noua mea geantă şi purced să fac curat în cea veche. Asta ca să pot începe o relaţie bazată pe respect şi înţelegere cu cea proaspătă, încăpătoare, din piele, verde ca o cireaşă necoaptă, al cărei unic avantaj faţă de cea veche e că e nouă. Dau deoparte obiectele complet nefolositoare. Pe masă rămân triste, dar demne: glezniera de la ultima scrântire şi ruleta de măsurat perdelele. Şi cele trei pietricele, culese cu Mihai pe malul lacului, în seara magică.

La următoarea razie, curăţ buzunarul din mijloc de florile presate în 2006, în vacanţă, când m-am îndrăgostit serios a 14-a oară. Şi zic un „nu” hotărât celor două perechi de ochelari care mă imploră din ochi, pentru că acum port lentile. Aleg să înlătur fără să simt nimic deosebit, ce chestie!, nişte nasturi şi câteva pixuri care nu mai scriu.

Obiectele care au trecut de preselecţia dură strălucesc parcă de bucurie. Sticla de parfum e toată numai un zâmbet, ciorapii fini în ţiplă, portvizitul doldora de cărţi de vizită, portofelul de bancnote şi cel separat, pentru mărunţiş. Agenda mică în care trebuie să fiu tenace ca să reuşesc să-mi scriu gândurile, dar o ţin pentru că e tare frumoasă – şi agenda mare, mai practică, pentru to do list.

A supravieţuit şi portfardul cu forfecuţa pentru unghii rupte şi pila – pentru situaţiile când o unghie agaţă, şi asta nu se poate rezolva cu forfecuţa. Şi penseta, pentru că sunt moment când un fir de păr izbucneşte instant de sub piele şi trebuie să fiu pe fază.

Pentru că sunt altruistă, nu pot renunţa la medicamentele de care s-ar putea să aibă nevoie cei din jur.

Rămân cu mine guma şi, achiziţie nouă, spray-ul de gură, care a apărut după ce m-am sfătuit cu o prietenă în a cărei geantă am fost invitată şi am văzut că are şi aşa ceva. Lanternă mică pentru când o să rămân în beznă sau vreau să citesc la cineva în beci şi o pereche de şosete, că nu se ştie. O Eugenie mai veche, dar încă bună. Câteva pliculeţe de zahăr brun, pentru că nu toate cafenelele au.” (Esquire, mai 2009, Sana Nicolau)

Daca vi se pare misto textul (mie imi place), cititi restul aici.

cer interzicerea pisoarelor

mai 17th, 2011

Arghhh, cred ca m-am prins. Am facut investigatii intime si taman de la pisoare mi s-a tras.

Barbatii au tras pasamite cu ochiul la sexul aproapelui in timpul mictionarii si in felul asta simplu s-a ales praful de mandria natiunii. Altfel cum sa-mi explic molima care a cuprins intreaga Romanie. Ei au zarit piezis alti barbati fara par in zonele lor fierbinti si tari si ce si-au zis. Vai de mine, suntem retrograzi. Ce ne facem.

Asa stand lucrurile, au apucat apoi briciul cu intimidare dar si salbaticie. Si au defrisat nemilos maracinisul de la fata locului. A ramas imprejurul sexului ca-n palma. Si asa a inceput sfarsitul. Oricum, starea parului natiunii degenereaza pe saptamana ce trece.

Acum, fix cand vorbim noi aici, niste barbati inca parosi trec in tabara adversa, a spanilor. Timizi dar cu sula modernizarii in coasta, ei se dezic de vestmantul oferit de mama natura. E randul meu sa ma intreb. Ce ne facem fetelor. Eu asa nu mai pot. Eu asa nu mai vreau.

Mi-e ca in ritmul asta, noilor generatii nici nu o sa le mai creasca par pe sex. Ca mama natura e desteapta al nabii si ia de bune practicile noastre. O sa creada ca pe bune nu mai avem nevoie de el. Ori eu, eu am. Si mai stiu suficiente persoane incat sa punem de un fan club. Sa-l numim fan club par acolo.

Sa stiti ca m-am interesat cu de-amanuntul. Chiar e o problema romaneasca, asta cu lipsa parului de la pu. Spaniolii, francezii, americanii, bulgarii, englezii si cine mai stie ce alte natii au par. Cu nemiluita au.

Nu pot certifica cu mana pe inima, nu eu. Eu am fost maritata doar o data. Dar vorbeste lumea despre asta. Am luat interviuri, am facut cercetare de piata, studii competente. Inca se mai poate face ceva. Ajutor.

Nu-mi ramane decat sa implor autoritatile sa lase orice proiecte urgente si/sau importante, dupa parerea lor. Intai si intai sa interzica pisoarele si apoi mai vedem noi. Intai sa ne creasca parul pubian masculin al natiei la loc.

Par egal demnitate. Par egal masculinitate. Par egal sexualitate.

musafirii mei fac lucruri traznite

mai 17th, 2011

E ceva ce imi scapa. Sa vedeti. Este despre oamenii cei mai apropiati mie.

Prietenii mei, cei ce se califica in ipostaza de musafiri, sunt grozavi. Sunt civilizati cu deasupra de masura, sunt educati la scoli inalte. Majoritatea vorbesc cel putin doua limbi straine. Unii canta chiar si la un instrument. Ce mai, am cei mai grozavi prieteni.

Si totusi, atunci cand sunt invitati la mine, gasesc in urma lor lucruri care ma pun invariabil in incurcatura. Chestii pe care pot sa pun mana in foc ca ai mei musafiri nu le intreprind atunci cand sunt relaxati, la ei acasa. Dar odata instalati pe canapea in vizita, ii apuca o mica nebunie temporara.

Astfel, dupa o petrecere la mine pot sa dau peste diverse artefacte. Cum ar fi guma de mestecat facuta ghem si aruncata pe post de mic scafandru intr-un pahar cu vin neterminat. Ca si cum vrednicul bautor, cherchelit dar si nitel impiedicat, a scapat guma sa in strafundurile paharului. Si, pentru ca acesta era adanc si cu valuri inalte, nici ca a mai gasit-o.

Sau tot o guma, caci se pare ca asta este instrumentul cel mai ghidus, facuta sul in jurul unui sambure de maslina si pitita intre servetelele curate. Ca o gluma rea dar buna. Ceva care sa faca mintile funda gazdei. Tarziu, cand ea va curata resturile aberante ale petrecerii.

Ba exista chiar si musafiri care intromisioneaza cate un muc de tigara intr-un ghiveci cu o floare frumoasa. Sau, tot un muc intre lastarii mici si nevinovati ale unor plantute care abia vad lumina zilei la mine in jardiniera.

Ce mai musafiri. De mare exceptie in general dar care fac lucruri traznite atunci cand sunt in vizita si se cherchelesc nitelus.

o zi de dat la spate

mai 13th, 2011

Am scos pateurile din cuptor si m-am ars cu tava. Cu un pateu intr-o mana si o cana cu ceai de menta in cealalta, am scrutat incruntata cerul. Am inteles ca nu, asta nu e o zi de dat cu bicicleta. Ce pacat. Ma ardea.

Asa a inceput o zi mizerabila. Mi-am tras in picioare niste pantofi frumosi de panza, cu inimioare pe ei. De ce panza daca mi se parea ca o sa ploua, nu prea stiu. Dar asa am facut. Si cand sa parchez unde aveam treaba ca mut niste hartii, ia loc de unde nu-i.

Multe locuri libere dar absolut oriunde as vrea sa parchez, ma atentioneaza o placuta isterica sa nu fac asta. Sau ceva rau o sa mi se intample negresit mie si probabil si familiei mele si prietenilor lor de cand era mici. Unde vreti mai oameni buni sa pun masina asta, unde. Vreti sa o sfaram intre dinti si sa o inghit bucata cu bucata. Sau vreti sa fac din ea origami-coif de ploaie si sa o port asa prin lume. Grrrrr.

Gasesc loc departe de tot. Taman acum dar fix fix fix acum afara se dezlantuie un potop. Uite-l pe Noe cum vasleste cu a lui barcuta si uite si cate doua animalute din fiecare. Sunt si ele nelinistite de atata umezeala. Ies si ma ud imediat, pana la prasele. O masina mare si noua trece in goana, sa desavarseasca ce nu am izbutit eu sa ud. Am apa in chiloti si nu de pofta.

Un nor merge deasupra capului meu si ma face ciuciulete pana ajung inauntru. Restul e senin. Cine sa mai inteleaga si ce. Sus, unde am treaba, e prea cald. Transpir in timp ce astept hartiile si asta ma enerveaza ingrozitor. In plus, reusesc sa lipai apa din mine pe niste hartii importante si ma simt prost.

Dau sa scap de toate astea si fug inapoi la masina. Dar vai, imi intra cineva in ochi. Cineva invizibil caci oricat incerc sa il reperez cu ochiul bun, ia-l de unde nu-i. Si conduc asa, clipind dureros dintr-un ochi, ca un om nebun.

Pe drum ma suna un om cu care nu o pot scurta, desi ma plictiseste ingrozitor. Ce mai urmeaza. Poate doar sa-si faca niste pasari un cuib in capul meu. Si sa fiu nevoita sa le dau in judecata ca sa le fac sa plece, caci ele sustin ca au locuit mereu acolo si arata si acte.

Am ciupicii uzi de tot. Ma scapa pipi ingrozitor. Sunt la volan si clipesc intr-un ochi in care scobesc cu o mana. Cu cealalta mana conduc si vorbesc la telefon. Ce mai zi. de dat la spate, de uitat, de pus cruce.