Sutienul negru de dantela a plecat intr-o zi cu ninsoare.

Si-a deschis singur mosul si baba cu care era prins ca-n cleste la spate. S-a desprins usor de pe mine si dus a fost. Sprijinindu-se doar intr-un picior, a topait afara din campul meu vizual. Apoi afara din viata mea si cine mai stie pe unde o fi ajuns. Cred ca si acum mai merge tinand cupa plecata prin viscol, regretand ce a facut.

M-am dus la singurul loc in care mi-a dat prin cap sa-mi reclam sutienul fugar. La sala de sport. Am povestit unor urechi destul de nepasatoare ca eu cred ca acolo s-a produs disparitia. Am povestit ca il vreau inapoi viu sau mort. Am pus atata patos in cuvinte incat am uitat de mine si de mediul inconjurator.

Si incercand sa-mi recuperez sutienul negru de dantela, am lasat rucsacul jos din mana si ce-a mai fost nu mai stiu. Cert e ca am ajuns acasa fara sutienul negru de dantela dar si fara rucsac. El continea un sutien alb de dantela, un sutien bej pentru orice eventualitate, pantaloni de trenning, doua bustiere si o pereche de ciorapi portocalii cu dungi.

Prin asta inteleg eu ca sutienul negru de dantela este foarte influent si s-a apucat sa convinga si alte sutiene din dotare sa-l urmeze. El cere reintregirea familiei si isi pune mintea cu mine intr-un razboi absurd, din care toti avem numai de pierdut.

Eu nu pot sa fiu de acord cu asa ceva. Nu ma tin baierile pungii sa las sutienele sa plece de nebune si eu sa fac rost de altele. Unde mai pui ca sutienul negru de dantela era printre cele mai bune. Sanii erau tare multumiti cand se lafaiau in el.

Dragul meu, te poti intoarce oricand inapoi. Stergem cu buratele purtarea ta nedemna si o luam de la capat.

Am venit deunazi cu o idee de afaceri care m-a incalzit la tample. Pentru mai multe informatii, click aici.

Tot pritocind eu la ea asa, mi-am dat seama ca am si alte business-uri posibile pe teava. Si ca planurile mele de dezvoltare antreprenoriala sunt ca bradul. Verzi, drepte si frumos mirositoare. Mi-a fost putin frica sa le impartasesc aici, sa nu cumva sa le faceti voi primii. Dar na, tentatia a fost prea cumplit de mare.

Primul gand ar fi sa lansez o companie de spus secrete oribile. Secrete care ne macina lingurica si ne fac sa ne zvarcolim noaptea in pat. O poti face prin telefon. Suni la mine si imi spui cele mai oribile chestii pe care le-ai facut sau planuiesti sa le faci sau doar le simti intr-un cotlon ascund bine din inima ta.

Adica dragoste impura pentru mama prietenului tau, dorinta de a-ti schimba sexul intr-unul mai stramt sau ganduri netrebnice legate de mostenirea bunicului care e inca in viata si te iubieste enorm. Nu o sa te judec. Doar o sa-ti iau niste bani care ne vor multumi pe amandoi. Tu te usurezi, eu imi cumpar pantofi. Capisci?

Apoi ravnesc la o companie de redistribuit obiecte mici, medii si mari, moi, fine sau tari. Pentru o taxa ridicola, voi accepta sa-ti gazduiesc lucrurile de care nu mai ai nevoie, indiferent cat sunt de mari, moi sau tari. Apoi voi face in asa fel incat sa primesti o bruma de bani pe ele. Din care eu imi voi trage, ca doar sunt romanca, un comision.

Planul meu de business include si niste marfuri sezoniere de inchiriat. Cum ar fi frapiere cu gheata pentru spritz la Vama veche sau praf de stele in diverse nuante pentru pus in privire cand iesi la agatat noaptea pe plaja. Pentru iarna as incerca sa ofer si barbati pentru petrecut revelionul cu ei.

Cerul este limita mea.

Trebuie sa spun cuiva. Si daca nu aici, atunci cand. Iar daca nu acum, atunci de ce.

Am participat la o masa de Craciun care mi-a sucit mintile in sensul rau. Dar apoi bun si pentru mereu. Eram agatata de bratul puternic dar totusi parca prea impanat cu grasime al iubitului meu la familia asta a lui cu nasul pe sus.

Familia se lauda ca e nobila dar din cate mi-am putut da eu seama sangele lor presupus albastru era dat de prestatia exemplara si deci pozitia privilegiata in timpul comunismului. Bleah. Familia iubitului nu prea ma placea desi nu prea pot sa-mi dau seama cum asa ceva era posibil. Doar sunt atat de misto. Ma rog, treaba lor.

A, sa zic intai ce satisfactie imensa am simtit cum mi se raspandeste in pantece la vreo 2 ani dupa. Cand mama iubitului m-a oprit in piata si m-a tot tinut de maneca sa-mi toarne balsam in urechea mea parca dreapta. Cum ca ce rau ii pare ca nu a vazut cand trebuia magia ciresei. Ca daca ar fi realizat. Ca poate ma mai gandesc. Ca nu vin pe la ei. Ah cum ma mai fura caterinca la povestea asta. Sa revin.

Chestia e ca ei m-au invitat la masa lor de Craciun. Emotionata si vrand sa fac impresie buna, am pus cea mai tare rochie. Mi-am luat pantofi cu toc pentru estomparea piticimii si un plus de prestanta. M-am impiciorongat la ziua si ora stabilita. 25 decembrie, anul imi scapa. Demult.

Stiam eu ca ei au cearsafuri albe, de spital, pe canapelele nou comandate. Vezi bine, sa nu le tocim racaindu-ne incoace si-n colo sezutul de a lor tesatura. Dar ajung acolo si vad ca nu le-au dat deoparte nici macar de sarbatori. In plus, mi s-a parut ca am nimerit intr-un moment nepotrivit.

Toti purtau halate tocite. Care de molton rarit, care de prosop cu perii dusi. Doar unul dintre frati avea o pijama de data mai recenta cu masini de curse. Mi-a venit instant sa ma fofilez afara din casa lor. Am avansat ideea de a ma intoarce mai tarziu. M-au oprit spunand ca ei sunt gata sa inceapa. Craciunul adica. Sunt gata sa dea drumul mesei de Craciun.

N-a fost chip sa ma sustrag. Si uite-asa am ingerat eu in rochie de gala si ei in zdrente niste caltabos si ceva icre. La masa a izbunic o cearta. S-au spus lucruri lipsite de armonie, s-a stins peste ei lumina sarbatorilor. Apoi ne-am tolanit pe cearsafurile de un alb luxos si am fumat o tigara. Am sorbit un paharel. Prietenul meu si ceilalti barbati au fumat cate un trabuc scump.

Cireasa salajanca si deci de origine primara a tinut insa minte toate astea. Si este bucuroasa ca nu a ramas in sanul familiei frankenstein. Un Craciun prost petrecut e o buna aducere aminte pentru un an bine inceput. Macar stiu cum nu trebuie sa arate lucrurile. La multi ani.

Cireasa simte macar umbra unei mici rusini atunci cand isi aduce aminte.

Se mira singura, fara sa o traga cineva la raspundere, cand se gandeste ce cadouri ii lua de Craciun sotului ei cu acte-n regula, inginerul fara inima. Se vede treaba ca pe atunci nu ma preocupau prea tare valorile lui. Toate cadourile erau legate de corp si anumite nevoi imediate. Zero romanta, zero spiritualitate, zero sexualitate. Zero.

O buna parte dintre cadourile catre sotul meu erau legate de fund, picioare si activitati conexe. Prin asta doresc sa spun ca ma preocupa, din motive care acum imi raman pe deplin necunoscute, ca inginerul sa aiba domnule chiloti suficienti, precum si sosete.

Abia acum ma bate gandul ca, tanara fiind si paduri cutreierand, poate ca nu prea aveam chef sa bag rufe la masina. Si atunci voiam sa ii asigur un maldar suficient de rufarie, sa ii inchid gura. Chiar nu inteleg de ce venea sotul meu la mine si sa ma intrebe unde ii sunt chilotii. Dupa mai multe asemenea interpelari, m-am asigurat an de an, cu temeinicia, indaratnicia si harnicia unei furnici demente ca acum are.

In al doilea rand uite ca tot de fund ma preocupam. Am inteles intr-un final ca sotul meu simte foarte bine la baie. Acolo petrecea el timp de calitate. Asa ca am inceput sa-i procur un numar impresionant de carti gandite special pentru o lectura pe buda. Numar sporit de la an la an, ca ciupercile dupa ploaie.

Lecturile pentru fund se concentrau in mod bizar pe carti cu armament, razboi si avioane. Asta mi se parea mie ca ii asigura inginerului fara inima o digestie de succes, departe de lumea nebuna si dezlantuita. Doar in anii de miere mai primea el cate o camasuica indoielnica sau un pulovaras plicticos.

Dar ce-a fost a fost. Acum n-as mai darui unui barbat chiloti nici sa ma pici pic-pic-pic cu ceara. Si nici vreun pulovaras oferit din inima mea mica si neagra. Cer pe aceasta cale scuze inginerului fara inima, cel-dus-departe-si-fara-de-putinta-de-intoarcere-pe-meleaguri-romanesti.

Craciun sa fie dar unul fericit.

Am nu unul ci doi pitici ai insomniei si uite asa traim noi impreuna intr-o relatie de ura permanenta. Ei insa sunt sefii si mie nu-mi ramane decat sa ma plec. Si eu detest sa ma plec.

Impartim acelasi spatiu cu toate ca ei nu se ofera sa tina cota parte din factura de gaz pe timp de iarna. Si asta in conditiile in care factura asta este mereu obscen de mare. Abia ma descurc cu ea. Ma rog.

Unul dintre pitici este foarte dur si relatia cu el este mutilanta pentru cireasa. Celalalt pitic este mai ingaduitor dar tot nemernic si deloc binevenit. Du-te, du-te de unde ai venit. Piei piticule. Desi ii cheama sugestiv, piticii insomniei, ei sunt foarte obositi si in cea mai mare parte a timpului nostru comun dorm. Salut aceasta atitudine.

Insa uneori cate unul se trezeste si atunci o tine si pe cireasa cu ochii mari, ca doua galetuse deschise in noapte, impotriva vointei ei. Piticii insomniei o siluesc pe cireasa sucindu-i o mana la spate. Ei o supun la perversiuni de trezie pe timp de noapte. Dezgustator. Reprobabil.

Ambii pitici au aceeasi metoda de lucru. Vin pe la ora 11 jumate, cand cireasa isi miroase cu pofta culcusul, cu gand sa se cuibareasca. Si spun catre ea. Cireaso, ar fi nasol sa nu dormi in noaptea asta. Ai fi terminata maine, ca tu te scoli devreme. Ti-ar strica viata nesomnul asta. Da, ai fi varza. Hehe.

Armele mele sunt putine la numar si perimate moral. Astfel ca, odata ce m-au intrebat chestia asta, s-a terminat lucrarea. Odata plantata ideea sub fruntea aburinda de cireasa, s-a zis cu somnul. Mai e ceva. Piticii vin de regula cand cireasa chiar asa treaba rau de tot a doua zi, devreme. Ba un avion de prins in zori, ba ceva important la job, ba un drum cu masina lung si anevoios si ea e sofer.

Daca discutia a fost purtata cu piticul aspru, voi sta treaza pana la 5. Daca intrebarea a fost pusa de piticul ingaduitor, la 3 am sanse sa atipesc. Dar cu noduri si cu frica sa nu ma zgaltaie iar. Piticii insomniei lucreaza in echipa si sunt au randament dracesc.

Tocmai ma cauta unul. Du-te du-te. Piei. Ti-ai gasit. Piticul ingaduitor e cu mine in pat.