Pe cireasa o intereseaza pana in panzele albe oamenii. Dornica sa orice cu ei, ea este mai mereu deschisa. Cu usa scoasa din tatani este cireasa, in cautare de prieteni si barbati noi.
Si tocmai ce a dezvoltat ea o teorie legata de cum sa ii alegi pe oamenii noi pe timp de iarna. Si cum sa ii iei sau nu acasa in functie de un mic detaliu semnificativ. Modul in care merg ei acum pe strada prin gheata, apa, nameti si scarbosenii de nedescris.
Unii zic ca un concediu este cel mai bun mod de a cunoaste un confrate/aproape/om. Altii sunt de parere ca pe oameni ii vezi cel mai bine cand (se) joaca (de-a) ceva, orice. Dupa cum se oftica sau nu, cum se comporta cu ceilalti. Mai sunt si oameni au nevoie de o nenorocire pentru a putea intelege cum functioneaza cineva in cadrul ei si a trage niste concluzii concludente, de adevarati forensic detectives.
Zilele astea n-am avut masina asa ca eu merg pe strada pe jos in fiecare zi 70 de minute. Am inteles acum dintr-o ochire cu cine m-as imprieteni pe data si cine m-ar lasa indiferent. Chiar daca ar arata ca Brad Pitt. Chiar daca alti oameni ar zice ca persoana cu pricina e painea loui Dumnezeu.
Sunt oameni care, atunci cand trebuie sa treaca printr-o poteca mica mica, se uita mai intai la capatul celalalt. Sa vada daca mai e cineva acolo. Si de multe ori il invita pe celalalt om cu un zambet sa treaca inaintea lor. Cu astia as dormi in pat in fiecare noapte pana la adanci batraneti. Cu toti astia.
Sunt apoi oameni care cred ca poteca aia li se cuvine, orice-ar fi. Si se enerveaza daca te intalnesc si pe tine pe ea. Ca si cum ai ajuns acolo prin efractie si te-ai nascut doar pentru a-i pune pe ei sa mearga pe sarma cand de fapt mai bine nu te nasteai deloc. Ca doar ei au treaba si se grabesc. Cu oamenii astia nu as vrea sa am de-a face nici cat un clipit din gene.
Sunt si oameni care, obligati sa tina cont de prezenta mea, au inteles din gesturi simple ca ii las pe ei sa treaca. Ei au bagat capul in jos si au trecut si nu au multumit. Categoria asta m-a mirat. Sunt multi, sunt foarte multi. In cele 70 de minute zilnice am intalnit duzini intregi.
Cel mai rau soi cred ca sunt oamenii care, pasind pe o poteca nitel mai larga, pe care ar incapea cu usurinta doua vietati cooperante prinse intre gheturi, aleg sa nu faca loc. Si merg asa, balabuste indiferente, suflete meschine si posace, indiferente la orice ar mai putea exista in jur. Ei nici nu se grabesc putin vreodata. Poteca lata e toata a lor iar faptul ca eu exist e un detaliu neplacut si trebuie sa mai astepte. Cu ei as vrea sa nu ma fi intalnit niciodata, caci mi-au facut rau.
Concluzia ar fi ca lumea e plina de prieteni inca nedescoperiti. Dar ca neprietenii pandesc la fiecare pas. Mai ales cand ninge si nu curata cineva zapada.
Tags: barbati, brad pitt, gheturi, prietenie, romania, zambet
oh, categoria asta din urmă m-a răvăşit şi pe mine. o vreme am crezut că din motive neştiute am devenit invizibilă; de nu mă feream ar fi trecut prin mine, peste mine. apoi am înţeles doar că-s balabuste, ah ce bine le-ai zis!!
M-a uns la inimă postarea asta
Ultima categorie e de-a dreptul CRIMINALĂ!
ar mai fi o categorie: cei pe care ii intalnesti la mijlocul potecii, amandoi fiind preocupati de relieful in care calcati. el te zareste si sare intr-o parte trimitand un zambet sa te insoteasca pana treci. ce zici de asta?
ştefane, pe ce poteci mergi?! vrem să fim prietene cu tine, chiar vrem.
@cat: ce bine ca mai suntem si noi pe lume:)
@Oana S: pfiii, ce tare ma bucur. iuhuuuu!
@stefan: subscriu la ce a zis cat si ma oftic ca nu am zis eu prima: vrei sa ne intersectam pe aceleasi gheturi?:)
sincer? da mi-ar place sa-ti insotetesc trecerea prin gheturi cu un zambet
nu trebuie sa postezi asta. Toate cele bune! davitblog awaspinter topkabar awasgila
Foare frumos!
stefane, cui, cui??
cireaso, e simplu, nu? îl întrebăm de părul de pe dânsul, de bucle şi n-avem a ne certa!