despre magia cadourilor (1) si (2)

decembrie 19th, 2011

Pana de curand, magia cadourilor inseamna pentru mine (1) un singur lucru. Sa mi se dea.

Mi-a placut mereu sa primesc cadouri. Sa dezleg funde. Sa sfasii hartii lucioase cu nerabdare. Sa fiu surprinsa in mod placut. Sa mi se aduca ofrande. Sa vad fata fosnind lucioasa si luminand roz a celui ce a oferit, incantat ca mi-a facut-o. In sensul bun bun.

Chiar ma miram cum de pot unii oameni sa tremure de emotie si sa se precipite de placere la oferirea unui cadou. Mie mi se parea ca, daca subiectul este un cadou, tot ce conteaza este sa fiu eu cea care rupe cu salbaticie scotchul si dezvirgineaza vijelios continutul.

Sigur, m-am bucurat in sinea mea ca exista si persoane care obtin placere din cumpararea de cadouri pentru altii. Ma bucuram pentru ca, daca lucrurile nu ar fi stat in mod convenabil asa, unde as fi ajuns eu cu pofta mea de a primi cadouri. Probabil nicaieri. Deci cinste lor, cumparatorilor.

Si ce sa vezi. De vreo doi ani incoace, am patit ceva, adica (2). Ceva cu care nu mi-e usor sa traiesc. Ceva care imi pune probleme si imi devalizeaza bugetul. Dar ceva fara de care nu sunt de acord sa mai traiesc. Am inceput intai timid, apoi moderat, apoi navalnic, sa ma distrez facand eu cadouri. Hm.

Fara sa-mi propun, am inceput sa ma gandesc la daruri pentru oamenii ce-mi plac cu mult timp inaintea de savarsirea momentului-cadou. Se intampla ca, in timp ce ling o bere rece pe plaja la sfarsit de vara pana-n seara, sa mi se intareasca sfarcurile din pricina unei idei pentru un cadou de Craciun.

Simt voluptate cand fac cadouri bune. E drept ca, acolo unde persoana nu ma prea intereseaza dar totusi trebuie sa prestez ceva, sangele meu rece bate filmul. In cazurile astea, fac re-gifting, cumpar de-a valma porcarii, bifez cadouri la minima rezistenta. Dar cand imi pasa, sa te tii.

Ador sa fac cadouri, ce sentiment placut. Si cum e decembrie, nu-mi vad codita de atata treaba.

cireasa si barbatul din suflet

decembrie 15th, 2011

Astazi gandul ciresei merge catre lepadarea de obiectul si subiectul senzualitatii superficiale.

Dovada ca nu toate femeile sunt dornice sa isi odihneasca capul neaparat pe un umar de barbat pe timp de noapte sunt eu. Cireasa. Cand iubesc, umarul e bine venit. Dimpreuna cu tot barbatul, chiar daca sforie. Si cu tresaririle lui de prin somn, cand vaneaza porci mistreti sau trage la cine stie ce tinta. Si cu scrasnitul din dinti si orice alte porcarii.

Cand iubire nu e insa, nasol e. Una este sa ne amestecam carnurile spre a face din ele cea mai condimentata tocanita de fleica de om. Alta este sa vreau sa mi te mai amesteci prin pat dupa ce s-au savarsit acte senzuale de importanta majora. Sa mancam tocanita si sa plecam acasa, asta e deviza mea.

Asta e. Nu mi se pare ca trebuie sa ma cuibaresc neaparat langa un barbat cu care am facut sex. Nu mi se pare. Sa recunoastem. Ce-a fost a fost si s-a terminat. E grozav sa dormi singur cand esti satisfacut si nu simti afectiune pentru satisfacator. Problema e ca barbatul mai crede sincer sau e prost sfatuit ca trebuie sa se intinda langa mine cu dinadinsul. Ca daca sexurile noastre s-au imprietenit, apoi trebuie musai sa ne si vedem la fata dimineata. Of.

Se intampla ca uneori imi vine sa platesc o taxa grasuta unei firme serioase si respectabile. Una care a aniversat de curand 75 de ani de experienta in domeniu si are iso 9001. Care sa il ia de langa mine cu binisorul sau cu forta, nu prea imi pasa de detalii, pe barbatul asta si sa-l duca la el acasa, in patul lui.

Probabil ca pe undeva sunt un fel de barbat. Se pare ca reusesc si sa ies prea repede din casa, cum femeile nu prea accepta sa faca. Si daca ati sti in ce spatiu cat o nuca pot eu sa-mi indes toate cele trebuincioase pentru 3 zile, ati ramane busbe. Cand la asta se adauga ce ziceam mai sus, parca mai poti fi sigur ce sunt eu.

Un fapt e clar. Imi vine sa-mi montez undeva la indemana un furtun cu apa. Un furtun cu apa oparita metaforica pentru indepartarea manifestantilor prea insistenti. Sau orice alta arma care sa-mi obtina libertatea dupa niste stropi bine delimitati de placere. De ce sa ne prefacem ca impartim si valori, nu doar epiderma.

Noroc cu sanii astia mari, caci astfel as avea pe alocuri mari probleme in a ma mai crede lumea ca sunt pe bune o caprioara.

cireasa rurala

decembrie 14th, 2011

Am intrat de curand in etapa mea rurala. Si din ea scapa cine poate.

Etapa rurala este o faza care doarme mereu latent in taranca de cireasa. Si se trezeste la viata cand chiar nu se mai poate. Cand ea a stat prea mult timp inchisa in casa. Cand i-au trecut pe sub nas neobservate, din prea multa treaba sau prea multe aranjamente pur urbane, lucruri simple si nepretuite. Lucruri fara de care nu e normal sa se poata continua.

Daca cireasa a lipsit la prea multe apusuri de soare. Daca a uitat sa sada intinsa pe spate in iarba, sa se incante/mire/veseleasca de cum se plimba de repede norii. Daca a stat intoarsa cu spatele la modul in care sar stropi de lumina din apa curgatoare sau statatoare in care arunci pietricele fara vreo treaba pe cap. Daca a uitat ea sa miroasa pamantul proaspat lucrat in prag de toamna/primavara. Daca s-a scuzat si a absentat nemotivat de la culesul viei. Daca a uitat sa masoare padurea cu pasul in mod regulat, ca un fel de igiena macar lunar. Daca nu a mers desculta prin apa si nisip si iarba. Daca nu s-a culcat de mult la 10 seara pentru ca are net si beri de baut si party-uri la indemana. Daca nu a mai vazut de ceva vreme cum arata o dimineata la munte. Daca nu s-a balacit cu picioarele in apa pana i s-a facut pielea creata. Si nu a lasat niste picuri de ploaie calda sa-i strice freza, neavand unde sa se adaposteasca. Daca toate astea prea mult timp, e groasa.

Imi vine sa ma pun in patru labe si sa miros campurile acoperite de ceata si ciori. Ma intereseaza fosnetul de iarna al padurilor fara hainute pe ele. Vreau sa stau lipita de sobele de tara, de cat mai multe sobe pe care se gateste ceva bun.

Un lucru e sigur si degeaba incerc eu sa-l pitesc sub covor, doar-doar o trece neobservat. Cireasa rurala din fire n-are lecuire. Si acum mai are si un puseu rural cu care abia se descurca in gestiune.

sa las corpul sa zica

decembrie 13th, 2011

In livada de cirese este un secretariat in care se lucreaza in ture si unde se primesc foarte propuneri.

Cireaso, hai sa asta. Cireaso, musai sa ailalta. Cireaso, ce-ai zice sa asa si pe dincolo. In unele dintre cazuri, procesez cerea pe loc. Inteleg cu mintea mea de cireasa daca vreau sa merg mai departe cu solicitarea si primesc dand din cap. Stiu si cand e cazul sa ma opresc si sa stramb din nasul meu ferm, tinandu-l in timpul asta si pe sus.

Dar sunt destule si momentele cand apuc solicitarea cu mana si raman cu ea asa, sprijinind-o usor in echilibru pe genunchi. Ma uit la ea si o intorc pe toate partile pana ii merg fulgii. Si degeaba. Nu ma prind daca vreau au ba sa purced in a face lucrul cu pricina. Ridic din umeri si mai astept.

Ma gandesc, ma sucesc, nimic. Si atunci aplic strategia bagarii la inaintare a corpului. Corp cu care mintea are o discutie secreta si serioasa in cazurile astea, pe la spatele meu. Apoi eu las corpul liber, sa vad cum se comporta despre propunerea cu pricina.

Uneori propunerea se apropie de termenul limita si totusi corpul meu ramane indiferent. In loc sa faca pasii necesari pentru a face lucrurile sa se intample corpul isi vede de ale lui, fluierand si uitandu-se in directia contrara. Atunci stiu ca mintea i-a zis ca nu, nu vrea sa se abata din drum pentru lucrul cu pricina si rasuflu usurata. Uit totul in secunda doi si-mi vad de treaba.

In cazurile in care vreau totusi sa dau curs invitatiei, corpul ma opreste din treaba. Imi vine din senin sa ma urc in mijloace de transport, sa cumpar bilete, sa dau telefoane, sa raman treaza. Asta inseamna ca, dupa mica lui sueta cu mintea mea, pe la spatele nostru comun, corpul imi da semnale ca dadada, vrem sa facem lucrul ala cireaso.

Ce complicat. Sper ca ati inteles cate ceva, orice. Si ca vi se intampla si voua cateodata asa. Altfel nu mi-as ierta-o niciodata. Nu mi-as ierta sa va fi povestit despre cum fac eu lumina in marea de stimuli primiti. Si cum reusesc sa ies nevatamata din intrecerile mele zilnice cu mintea si corpul ei atasat. Un corp cu sanii mari, pielita subtire si glezna fina de care ma folosesc in toate aventurile mele urbane.

Buna seara. Intrebat din public daca ii e sete, corpul meu a ezitat putin. Apoi a ales sa bea un pahar cu vin. Singur s-a dus catre sticla si a turnat. Voila.

vise ciresene

decembrie 13th, 2011

Este un vis vechi dar nu stiu de cum de m-am urnit acum din nou si i-am montat aripi noi. Ba da, stiu dar nu spun.

Vreau si cred ca o sa am destul de curand o casuta la tara. Cand vreau eu ceva cu tot dinadinasul, de obicei reusesc sa capat. Asa sunt facute lucrurile in livada. Si acum mi s-a pus pata asta de dimensiuni medii. Medii caci nu este un vis grandios. Eu nu planuiesc o pensiune. Nu in prima faza a proiectului asta ciresean.

Casuta mea este o casuta romantica, in mod sigur cu un singur nivel. O casuta batraneasca dar asupra careia o sa suflu si o sa o fac sa respire nou si lejer. Mi-as dori de fapt un bordei ceva mai mare, in care sa incapa cativa prieteni. Vreau sa aiba prispa si lavita si sindrila deasupra, de s-o putea. De ce sa nu se poata.

Imbunatatirile mele o sa fie minore. Imi trebuie o bucatarie de vara, asta e drept. Curticica insa o doresc a fi majora. Verde. Innadita cu gard cu uluci strambe si vechi dar totusi in picioare. Cu macar cativa pomi fructiferi si, daca am noroc, si un nuc. De ce sa nu am noroc. O sa aiba nuc. Am decretat.

Casuta mea o sa aiba camere mici si o sa fie incalzita cu soba. Daca are si soba pe care sa gatesc, ies acum si chiui de bucurie. O sa aiba si vecini nu prea departe si eu o sa ma inteleg bine cu ei. Probabil taman pentru proiectul asta am facut facultatea de PR si bune maniere. Pentru a ma imprieteni cu viitorii vecini ai viitoarei mele casute de tara.

Casuta mea de tara nu va fi intr-un judet la moda. Voi ocoli cu buna stiinta judetele Prahova si Brasov dar si alte judete prea indepartate, chiar daca au renume bun. Cand voi porni in cautarea eai, calcand totul in picioare in demersul meu, o sa ma concentrez la colturile de tara numite Arges, Buzau, Dambovita.

Adica suficient de aproape incat sa-mi tarai de par prietenii. Si suficient de la deal incat sa aiba un relief placut in jur. Ce bine ar faca a mea casuta de tara o sa fie asezata intre vii. Sa vedem de asa ceva o fi realist. De ce sa nu fie, nu prea vad.

Pe imaginea asta mi se inchid ochii cand trag plapuma sub barbie in seara asta. O casuta, doua casute, trei casute, patru casute…