Ca e vorba despre dragoste, sport in exces sau treburi casnice, lucrurile stau la fel. Mie imi trebuie neaparat o poveste ca sa fac o treaba ce nu-mi place.

Prin urmare, cand nu scriu pentru altcineva, imi fauresc mie insami un scenariu bine ticluit. Astfel incat sa ma conving sa fac nu stiu ce lucru spre care nu prea ma trage ata.

Cu sportul am gasit chichita. Imi spun ca trebuie sa alerg neaparat pana in punctul G. Altfel omenirea va fi nimicita de niste creaturi rele, de culoare mov si cu puteri mult prea supranaturale. Asta a fost singura conditie a invadatorilor. Cireasa sa-si termine trainingul chiar daca asta e nitel mai obosita. Si ce sa fac. Trag acolo, caci vreau sa salvez omenirea si n-as suporta ca ea sa dispara doar pentru ca eu sunt slabita.

De curand insa am gasit o strategie-poveste pe care o caut de ani de zile si dau chix. Dulapul meu geme saracul sub povara hainelor pe care le indes constant in el. Intrarile sunt multiple si insotite de chiote si veselie. Iesirile sunt chinuite, putine si triste. Ca la un prohod. Si chiar dupa ce reusesc sa ma debarasez de lucrurile pe care nu le port, tot mai ramane un segment gros de haine si accesorii de care nu ma ating dar pe care nu e chip sa le dezlipesc de pe raft.

Povestea suna asa. Cireaso, pleci intr-o calatorie fantastica, cum le este dat doar unui numar restrans de muritori. Dar oamenii astia care au facut aranjamentele nu te pot lua cu tot dulapul asta. Daca vrei sa pleci, trebuie sa scoti 10 haine din fiecare teant. Dar eu clar vreau sa fac calatoria asta. Doar tot eu sunt cea care am salvat mai sus omenirea deci merit cu prisosinta. Si astfel, cu inima strans, aleg din fiecare teanc 10 bluze condamnate la moarte.

In felul asta raman cele pe care chiar le iubesc si asa mai departe.

Ziceam ca anul asta stau pe aici, prin batatura. Ti-ai gasit.

Cum mi s-a aratat ceva prilej de luat talpasita pentru departe, cum am zis da! da! da! Am devalizat contul meu si i-am implorat si pe alti oameni, fara vreo vina aparenta, sa-mi daruiasca banii lor. Asa am cumparat un bilet nou si stralucitor, de toata frumusetea, cu destinatia Kenya.

Pur si simplu trebuie sa vad ce se intampla acolo si daca nu acum, atunci de ce. Si daca nu eu, atunci unde. Invitatia a sosit insotita de propuneri indecent de tentante. Sa-l vad eu pe ala care ar fi rezistat la asa un desfrau turistic si geografic.

Hai cireaso sa vedem elefantii si girafere in Masai Mara. Hai sa te dau cu transportul public african dintr-o parte in alta a tarii. Cireaso, hai sa stam la plaja si sa bem cocktailuri cu umbreluta la Mombasa. Si apoi stam cuminti pe malul lacului Victoria si pescuim si vorbim cu localnicii. Tu numai hai si o sa fie bine.

Despre Africa nu stiu mare lucru. Nici ea despre mine. Cum s-a ajung la asa ceva nu pot explica dar voi remedia. Nu mai e mult si o sa cotrobai prin toate ungherele ei. O sa iau tablete de malarie si o sa beau apa doar din niste sticle special amenajate, sa nu fac holera. Apoi vin si va zic ce si cum e acolo.

Mai e putin, asa de putin. Sunt aproape excitata.

“Eu cred că femeile care nu au vibrator se aseamănă uimitor cu cele care nu ştiu să conducă. Li se pare că totul e ok şi nu vor să schimbe nimic, deşi habar n-au cât de dulce poate fi viaţa când ai vibrator şi carnet.

Am trăit fără un vibrator 34 de ani fericiţi şi nici prin cap nu-mi trecea să-mi cumpăr vreunul. Nu prea vedeam rostul acestei achiziţii, atâta timp cât viaţa mea sexuală era complet satisfăcătoare. Prietenele mă tot îndemnau să încerc, dar eu o ţineam pe-a mea: prefer bărbaţii. Cum ei nu au dispărut încă de pe faţa pământului – completam eu cu trufie, o să mă mulţumesc să consum carne de om. Deşi sunt un strop jenată, trebuie să recunosc că, în secret, mi-era chiar puţin milă de femeile prea entuziasmate care mă tot tachinau pe tema asta. Mă gândeam că probabil sunt singure cuc sau deloc impresionate în dormitor şi că asta le împinge cu atâta râvnă în braţele focosului lor amant de plastic.

Când în sfârşit am cedat presiunii sociale şi m-am hotărât să intru în rândul lumii cumpărându-mi şi eu unul, nu mi-a fost deloc uşor. Era vară şi totuşi am ezitat dacă să ies din casă fără un balonzaid ca al lui Alain Delon, cu gulerele ridicate, care să îmi acopere măcar 1/3 din faţă. Mai aveam puţin şi îmi lipeam o mustaţă. Atât îmi era de jenă să îi cer vânzătorului să îl extragă pe Marele Roşu, despre care eu sunt încredinţată că este pe undeva verişor bun cu Marele Alb, din galantarul cu produse erotice de serie. Pe atunci (n-a trecut încă un an) nu ştiam că vibratoarele care zâmbesc colorat din vitrinele sex-shop-urilor din centru sunt doar străbunicile retrograde ale jucăriilor sexuale care populează acum un număr impresionant de dormitoare.

Căci jucăriile sexuale moderne nu sunt doar foarte inventive, ci par ieşite din mâna unor ingineri-designeri pasionaţi de sex, care şi-au luat munca foarte în serios. Ei se laudă că îmbină în mod delicios tehnologia cu plăcerea şi propun vibratoare superbe, cu forme curioase, dar aţâţătoare, care cu greu pot fi lăsate să se odihnească pe raft, în magazin. Îţi vine să le iei acasă, să le mângâi pe creştet şi să le rogi să te înveţe tot ce ştiu. Bătălia tehnologică este aprigă şi din ce în ce mai aprigă este şi senzualitatea noastră, chiar şi când suntem singure acasă. Sunt bani mulţi la mijloc şi businessul cu vibratoare nu e o joacă. Producătorii de jucării sexuale nu se mai preocupă acum doar de aspectul practic. Ei au cheltuit bani grei pentru a extrage de la femei cele mai fierbinţi vise umede şi fructifică înfierbântaţi fiecare informaţie. De exemplu, şi-au frecat mânuţele de încântare descoperind că doamnele folosesc vibratorul şi muzica împreună sau că detestă să schimbe bateriile. Şi apoi, cu informaţiile astea încă foarte calde în buzunar, s-au dat nu de 3, ci de 18 ori peste cap pentru a identifica cele mai amuzante, prietenoase şi rezistente obiecte pe care să le luăm cu noi în pat. Astfel au apărut anul ăsta jucării sexuale care par scoase din cutia cu jeleuri de zmeură. Ele vibrează inteligent, ţinând ritmul muzicii tale de pe iPod.” (Sana Nicolau, The One, aprilie 2012)

Continuarea este de gasit in revista, numarul din aprilie. Have fun. Mie mi-a placut sa-l scriu.

Foloseste din cele simple, nu-i vorba. Mai un laptop, mai inca un laptop, mai un telefon. Mai o platforma de site si blog. Ea nu se da batuta si apasa pe butoane. Vrea progres. Intelege ca prezentul si nu doar viitorul ei sta in discutia corecta pe care o poartea cu aceste masinarii.

Si totusi, niciodata nimic nu ii merge cum trebuie. Tehnologia ii da cu tifla in situatiile cheie. Telefonul nu ii afiseaza contactele si deci cireasa poate vorbi cu tine doar daca esti tu cel care o cauti. In restul timpul, ea sta si asteapa provincia. Doar doar o mai veni vreun val pozitiv si poate sa dea si ea un telefon.

Blogul nu o lasa sa puna poze, din cand in cand. Acum, de exemplu, nu. E nu stiu ce eroare despre care nu prea am cum sa povestesc si sa ma rog si sa rezolv cumsecade. Trebuie sa astept si sa sper ca vin asa, vremuri mai bune. Poate ca mai bine mi-ar sade la tara. Natura nu are cum sa intoarca spatele ciresei ca nemernicele de butoane.

De fapt, povestea vietii mele poarta titlul not responding. Atunci cand tehnologie e parte din ea, vreau nu vreau, asta e mesajul pe care il primesc cel mai des. Sub atingerea mea din topor, toate programele, browserele si orice altceva clacheaza.

Cand este vorba de petrecut timpul cu mine, pe diversele tehnologii le lasa nervii si isi dau demisia. O relatie cumsecade n-am reusit si eu sa am pana in momentul asta. Mi-e greu. Nu pot suna pe cine vreau. Nu pot pune poze pe blog. Si pe facebook intru din cand in cand, cand sunt cuminte.

Of. Da, vreau la tara. Daca vorbesc cu o capra, e nu o sa zica niciodata sunt ocupata cireaso si nici nu stii sa mi te adresezi. Vreau o pauza mica si verde.

Acum doua zile am fost chemata la scoala. Era si timpul. Cineva trebuia sa-mi bage mintile in cap si sa ma testeze la matematica. Dar si la engleza.

Scoala care m-a invitat sa o cunosc indeaproape este Little London. Ea este ascunsa convenabil in buza padurii Baneasa, un pic mai adanc, dupa zoo. Little London deja arata bine asa cum e. Are teren de sport, sala de mese in care se serveste mancare buna (normal ca am infulecat si eu precum turcii), sali de clasa care arata brici si o gramada de elevi care mai au putin si arata englezeste. Betwin188.com Agen Bola Terbaik Dukung Anti Rasisme EURO 2012

Din cate am priceput eu din urbe, se da o mica batalie pe locurile de la Little London. Caci educatia de aici bate filmul iar profesorii stransi aici sub bagheta Danei Papadima, directorul educational de aici, cu care sper sa ma imprietenesc la catarama, fac toti banii.

Dar planurile pe care ei le au, adica ce vor construi si ce vor dezvolta in continuare, sunt si mai si. Investitorul la Little London este fostul tenisman Florin Segarceanu, care e parte integranta din proiect. Pe aceasta cale se investesc aici 3.000.000euro care asigura extinderea campusului, printre care si cladirea de 3.000 mp, pentru cursuri de gimnaziu.

Concluzia ar fi ca, daca as faca vreodata un copil, as oferi Little London diverse lucruri de nerefuzat, doar sa mi-l primeasca acolo. Iar daca asta n-ar fi posibil din cine stie ce ratiuni, desi eu pot fi foarte convingatoare cand imi pun ceva in cap, as aplica planul B.

As astepta copiii astia sa creasca si apoi i-as peti pentru copilul meu pana cand unul dintre ei ar ceda. Caci figurile copiilor de la Little London erau parca din alta lume. Una mai buna, mai civilizata, mai frumoasa.

Deja am cerut sa inchiriez acolo un spatiu sa-mi pun laptopul si fundul meu de dimensiuni medii. Caci mi se pare ca altfel curge viata, indiferent cat de multe ai de facut, atunci cand iti canta pasarile si iti zambeste in soare padurea. Betwin188.com Agen Bola Terbaik