dulapul meu, aceasta vagauna

decembrie 6th, 2011

Am un dulap urias.

E asa de mare incat nu imi ajunge o zi intreaga sa ma plimb prin el. Si asta chiar daca ma scol de dimineata si nu o mai lalai la cafea si imi trag in picioare niste incaltari comode, numai bune pentru calatorii de lunga si sinuoasa durata. Dulapul meu este aceasta vagauna, sac fara fund.

Este o groapa a marianelor in care au pierit fara de urma multe multe chestii. Mi-e frica sa scot tot ce este in el si sa rup in felul asta pisica. Mi-e frica de ce as putea gasi acolo, nu sunt pregatita. Asa ca merg pe burta si il hranesc pe dulap in continuare cu imbucaturi obscene, nemernice. El inghite orice si nu face mutre. Este un gurmand.

O vreme am tinut pasul cu lucrurile pe care i le-am indesat dulapului pe gat. Aveam idee cam ce ar putea sa contina. Acum insa totul este scapat de sub control. In dulapul meu e ca-n viata. Din el scapa cine poate. Hainele intra aici cu inima curata si la inceput se odihnesc cuminti pe rafturi, in buna oranduiala.

Dar vine un moment cand totul o ia razna si eu nu pot face mare lucru. Ma uit neputincios cum raman fara sutiene rosii, ciorapi plasa sexy la care tin, pulovere de baza in viata mea, care imi fac sanii inca si mai mari decat sunt de fapt, spre deliciul publicului. In dulap si-au lasat oasele curele frumoase, genti de nadejde si alte hodrobele.

Pe langa haine si duzini de pantofi si cadouri care asteapta sa fie redirectionate si chiar si un vibrator, dulapul mai ascunde ceva. El se afla in dormitor. Si deci logic ca aici am ascuns in graba cenusa si putregaiul ramas in urma relatiilor decedate geografic aproximativ in fata lui.

Neavand covor in dormitor sub care sa indes mizeria sentimentala, am depozitat-o provizoriu tot aici. Cred ca daca il scuturi bine, dulapul scuipa gemete&taceri suspecte, plansete&rasete. Dar si amprente dragastoase, franturi de oase, cartilagii ale trecutelor iubiri si tot ce-a mai strans de-a lungul vremii.

Dulapul meu este aceasta vagauna. Nu prea imi da mana sa dorm singura in camera cu el.

despre adulti, barbati blonzi, copii, femei tunse scurt si caini

noiembrie 2nd, 2011

M-am gandit bine si am de facut o declaratie. Sper ca toata lumea e atenta. Chiar si iubitorii de caini, chiar si mamele.

M-am decis ca imi plac unii adulti, unii barbati blonzi, unii copii, unele femei tunse scurt si anumiti caini. La fel cum imi plac doar unele carti, ceva filme si un numar finit de mancaruri care contin carne. Dar cele care imi plac, imi plac, nu gluma.

Societatea are rabdare cu mine cand declar ca nu imi plac toti adultii de pe lume. Ma intelege cand recunosc ca nu ma pune pe jar o mare masa de barbati blonzi. Nu-mi lipeste pe frunte eticheta cireasa nu suporta barbatii blonzi. Societatea nu se supara cand afirm ca mi se par interesante doar o seama de femei tunse scurt.

Nu se arunca in mine cu rosii si oua stricate nici cand aleg din vitrina de produse anumite carti, filme si doar cateva bucate carnoase. Am voie sa zic ca nu mi-a placut filmul Pina. Si ca scrierile lui Faulkner mi se par indigerabile. N-am auzit pe cineva sa-mi reproseze ca nu imi place sa citesc. Si ca nu vad farmecul unei fasole cu ciolan.

Dar cam aici se opreste toleranta societatii. Nu am voie sub nicio forma, daca vreau sa am parte de o viata sociala armonioasa si aprecierea aproapelui, sa aleg doar anumiti copii si anumiti caini. Oferta sociala suna asa. Cireaso, ori iti plac toti copii, ori esti un monstru. Cireaso, ti se pare grozav fiecare caine in parte sau n-ai inima si poti sa te zbati tu cat vrei sa ne-o arati, ca noi tot refuzam sa o vedem.

Cale de mijloc nu exista. De ce discriminarea asta, nu pot sa pricep. Dar sunt hotarata sa ma lupt impotriva ei precum o tigroaica. Vreau sa-mi fac dreptate. Nici nu ma prea intereseaza sa conving pe cineva. Dar insist sa ma explic, caci mi se pare frustrant modul in care adultii, aproape toti adultii, pun problema.

Pentru ca mie copiii mi se par persoane. Persoane cu personalitate distincta si individualitate puternica. Eu nu vad copiii plutind intr-o mare ciorba cu acelasi gust, asa cum nu cred ca toti adultii sau toate cartile sunt o apa si-un pamant. Prin urmare, ii trec pe copii prin acelasi filtru prin care trec orice alta multime de produse.

Rezultatul este ca unii copii imi plac si altii oops, nu. Ca unii caini ma scot din sarite si cu altii m-as juca toata ziua. Dar dupa cum am aratat mai sus, nu am voie sa am o asemenea parere despre aceste doua categorii cu adevarat speciale. Asa ca ma conformez.

Trebuie sa accept sa fiu aratata cu degetul. Copiii, chiar si cei care-mi plac, vor fi informati sa se fereasca de mine caci s-ar putea sa-i apuc de un picior si sa-i inghit cu fulgi cu tot la micul dejun. Despre caini nu mai vorbesc. Ei probabil ca traiesc, atunci cand primesc afectiunea mea, o mare confuzie.

frumoasa merge mai departe

octombrie 28th, 2011

M-am trezit azi dimineata cu un cactus in gat. Exact ca in reclama la supt de acum cativa ani.

Eu ca eu. Dar din camera alaturata se auzeau stranuturi in serie si cineva isi tragea nasul in paralel. Am alergat intr-un suflet, caci acolo doarme de obicei somn lin Frumoasa. O vietate, nu doar o bicicleta, care mi-e draga nevoie mare.

Si ce sa vezi. Era zburlita toata la mine, sculata cu fata la cearsaf si botoasa din pricina guturaiului. A inceput sa boscorodeasca ceva legat de faptul ca azi ea ramane in pat, acasa, in carpe. I-am zis Frumoaso, ce naiba. Nu ma face de ras, am asteptari imense. Esti tanara, sanatoasa, in putere. Iesi afara.

Ea ca har, ca mar. I-am pus impotriva vointei ei o hainuta ca de caine mic de apartament, dar incapatoare pentru ea. I-am legat in jurul gatului un fular tricotat cu dragoste de catre vreo intreprindere de confectii. I-am tras manusi pe cele doua coarne, securizate cu un fir intre ele, ca pentru copiii mici. Am uns-o cu miere, am dat-o cu lamaie.

M-am echipat si eu corespunzator si uite-ne pe amandoua afara, printre frunze si nori. Odata aflata afara din casa, parca nu a mai fost asa de rauvoitoare. A inceput sa-i placa aerul tare, presarat cu udatura. Se uita dupa pasarile care zburau alandala, in buchete mici. A prins chiar viteza, fara sa o imping eu din spate.

Asa Frumoaso, asa te vrea cireasa. Zburda, ca e doar octombrie. Sa te vad in noiembrie, mai incolo, poate atunci am sa te las uneori acasa. Si doar daca ploua prea tare sau vantul ne impinge pe amandoua inapoi. Degeaba mananci creta in speranta sa faci febra, sa stai acasa. Eu n-am inima pentru asa ceva.

Si auzind cuvintele mele de imbarbatare, Frumoasa a continuat sa manance pamantul. Sa ma duca la piata, la serviciu, la mama de cireasa si pe unde mai am eu nevoie diverse de satisfacut. Acum e un fapt de viata dovedit. Frumoasa merge si pe frig, merge mai departe.

hora in 5 pasi simpli

octombrie 25th, 2011

Cine-ar fi zis ca la un moment dat ma apuc sa horesc din pasiune. Eu sigur nu.

Am fost la o nunta in weekend si m-am uitat cu uimire cum picioarele mele au luat-o razna si sufletul hop si el in ciorba, baldabac. Mi s-a mai intamplat mie accidental sa fiu parte din vreo hora. Dar nu s-a mai intamplat sa-mi si fie pe plac lucrul asta. Si nici nu m-am priceput vreun pic, vreodata, la ea. In consecinta, directia de instruire in directia asta a fost mereu spre zero.

Acum insa mi se pare ca sunt acest specialist de succes in hora. Si simt mancarimea de a povesti despre ea, vazuta de o cireasa de metropola. Doamnelor, domnilor, hora nu este ceva simplu. Stiind asta, in prima hora am intrat taraita de par de cineva. Abia la sfarsitul celor vreo 20 de minute am inteles ce trebuie sa fac, moment in care mi-a scapat un oh de surpriza.

La a doua hora m-am dus singura, cu barbia in sus, plina de trufie. Mi se parea ca o am la degetul mic. Cand colo, am descoperit ca, daca pic in ispita de a ma uita la picioarele celorlalti, brusc nu mai stiu sa fac. Am mai descoperit si ca undeva cineva mereu incepe sa tina alt pas, in contratimp cu ce fac eu si cei de-o hora cu mine. Si totusi hora functioneaza chiar si asa, ca un organism viu si de nestapanit.

La hora cu numarul trei nu mai aveam nicio indoiala legata de abilitatile mele horistice. A inceput sa-mi si placa nevoie mare. Si totusi am descoperit brusc la ce folosesc mainile. Pe care inainte le lasasem captive si manipulate in mainile vecinilor de hora. Dar din care nu-mi venise neam sa dau la randul meu, cu folos.

Hora cu numarul 4 a durat 40 de minute si a adus, pe langa niste broboane de sudoare, stiinta de a hori prin saritura. Un giumbusluc rezervat doar emeritilor horei, dupa cum m-am prins eu cu aceasta ocazie. Odata capatata aceasta abilitate, am sarit de numa, generand in felul asta si mai multa transpiratie. Dar si extaz.

Insa doar la cea de-a cincea hora am observat cu uimire ca nu eram gata. Abia acum mi-a venit, pe langa miscarea corecta din cele patru madulare si implementarea micii sarituri de profesionist care ma distra in asa masura, sa ma relaxez.

Asta s-a petrecut cand am ridicat privirea si am ramas cu ea asa, sus, uimita. Ce chestie, nimeni nu se uita ca cireasa, la picioare. Colegii de hora se uitau insufletiti unii la altii in timp ce horeau de sa le mearga fulgii.

Si gata. Vreau doar sa va informez ca, daca vreti sa fiti parte dintr-o hora ca la carte, trebuie multa munca fizica dar si daruire emotionala. Cum eu le-am avut pe amandoua, tadaa.

cireasa si ajunul

octombrie 17th, 2011

Cred ca in sfarsit m-am lasat spalata pe creier. Am tinut piept cat am putut. I-am injurat, am facut clabuci la gura. Acum m-am linistit. E asa de bine. Aveau dreptate.

Ani de zile am ras de campaniile publicitare sustinute prematur de mamutii comerciali in ultimul trimestru al fiecarui an. Ofertele de sarbatori din noiembrie ma scarbeau profund. Dar se vede treaba ca, tenace nevoie mare, au invins. Ma simt predestinata Craciunului inainte de vreme.

Uite ca e abia octombrie si eu imi bag nasul prin piete, scotocind dupa viitoarele coronite de brad fara funde si brizbrizuri. Anul asta am de gand sa aleg un brad inca si mai mare decat toti cei care m-au si ne-au si i-au cocosat pe carausi anii trecuti. Vreau unul urias si stufos ca o padure intreaga Unul care sa sfinteasca cu miros toata livada.

Ma gandesc deja ce sa gatesc pentru seara de ajun. Si asta pe langa sarmalele editia #2 care ma vor face celebra in toata tara. Daca fac eu o aronganta si pun la cale o piftie care o sa tremure de placere cand imi vede musafirii. Sau, de ce nu, sa indraznesc chiar un cozo cu muuuuulta nuca.

Stiu deja pe de rost o parte dintre cadourile pentru oamenii aia care ma desfata pe mine. Pe unele le chem de departe, pe celelalte le cantaresc bine cu inima si mintea. Lista mea de musafiri de sechestrat in livada in perioada sarbatorilor este aproape gata. Doar mici retusuri mai sunt de intreprins.

Sunt asa de pregatita sa ascult muzica siropoasa de Craciun si sa ma uit la filme si mai siropoase, bine infololita sub o paturica. Mi-e dor sa ma uit afara, sa vad clipocind luminite si lumanari pe la ferestile altora. Si inca si mai dor sa ma scol tarziu si sa beau o cafea timp de doua ore sau mai mult, dupa cum ma taie capul.

Eu sunt foarte pregatita de mere coapte, seri si dimineti si iar seri cu oameni misto in jur. Sunt dipusa sa primesc cadouri potrivite de la prietenii care stiu exact ce vreau. Si nimeni nu-i mai iscusit ca mine in a se entuziasma de tot amalagamul de fulgi, mancare buna, tihna si huzur care urmeaza. Stiu ca e devreme dar ce sa fac.

Ma taie / trece / chinuie Craciunul. Deja.

Later edit: v-am zis ca e Craciun, nu prea m-ati crezut. Acum na.